Fântâna lui Iacob - la izvor împreună cu mult nevoitorul arhimandrit Justinos

Veacurile se așează unele peste altele asemenea straturilor unei vechi fresce, iar pașii patriarhilor, prorocilor, apostolilor și martirilor păstrează tainic momentul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Un asemenea loc este Fântâna lui Iacob, mărturie a unor vremuri îndepărtate și izvor de aducere‑aminte pentru lumea noastră.

Sfânta Scriptură ne spune că Patriarhul Iacob a cumpărat ogorul de lângă Sichem, iar mai târziu Evanghelistul iubirii, Sfântul Ioan, amintește de „fântâna lui Iacob”. După trecerea nenumăratelor generații, locul rămăsese în conștiința poporului ales, pământul și oamenii nu uitaseră că acolo, odinioară, poposise Patriarhul făgăduinței.

La Nablus, în Samaria, se află acest loc, în inima unui ținut încărcat de istorie sfântă, peste care au trecut pașii patriarhilor și, mai târziu, ai celor care au vestit Evanghelia. Puține locuri vorbesc atât de grăitor despre continuitatea istoriei mântuirii. Aici Vechiul și Noul Testament se întâlnesc: Iacob, Patriarhul de demult, și Hristos, Mesia Cel așteptat; apa scoasă cu osteneală din adâncul pământului și Apa cea Vie coborâtă din cer.

Tot aici se întâlnesc, într‑o prețioasă frescă a timpului, femeia samarineancă și propovăduirea Evangheliei, Sfânta Fotini și mărturisirea ei, Sfântul Mucenic Filumenos și jertfa sa, iar, mai aproape de vremea noastră, îndelungata nevoință a arhimandritului Justinos, care și‑a legat cea mai mare parte a vieții de acest loc biblic. Fiecare veac și‑a lăsat semnele, pentru ca fântâna Patriarhului să nu rămână doar un monument al trecutului, ci un loc al întâlnirii cu Dumnezeu.

Evanghelia după Ioan, în capitolul al patrulea, așează Fântâna lui Iacob în cadrul unei adânci convorbiri cu un suflet omenesc. Venind în Samaria, Domnul ajunge în cetatea numită Sihar și, „ostenit fiind de călătorie”, Se așează lângă fântână, între munții Garizim și Ebal.

Cel care a făcut izvoarele cere apă; Cel care ține mările în căușul proniei Sale stă ostenit lângă o fântână; Izvorul vieții așteaptă lângă fântâna săpată de mâinile oamenilor. Dumnezeu Cel necuprins Se lasă întâlnit în simplitatea unui ceas de amiază.

Încă din secolul al IV‑lea avem mărturii despre existența unei biserici ridicate deasupra fântânii, semn că primii creștini au păstrat memoria locului unde Hristos a vorbit despre taina apei celei vii.

Vechiul Legământ ni‑l descoperă pe Iacob ca Patriarh al făgăduinței și părinte al celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Fântâna care îi poartă numele a rămas un semn al legăturii dintre istoria mântuirii și viața de fiecare zi. Oamenii au săpat cu osteneală în pământ pentru a găsi apa fără de care trupul nu poate trăi. Peste veacuri însă, lângă aceeași fântână, Cuvântul făcut trup a pregătit întâlnirea omului cu o altă apă, care nu se scoate din adâncurile pământului, ci izvorăște din adâncul iubirii dumnezeiești.

În ceasul acela, o femeie din Samaria a venit să scoată apă. Poate că pentru ea era o zi asemenea tuturor celorlalte. Purta vasul obișnuit și venea către fântâna cunoscută, fără să știe că se apropia de clipa care avea să‑i schimbe pentru totdeauna viața. Venise după apă și avea să‑L întâlnească pe Izvorul vieții.

„Dă‑Mi să beau” (Ioan 4, 7), - de la o cerere omenească începe urcușul unei convorbiri către cele mai înalte adevăruri ale credinței. De la apa din fântână, Domnul o conduce către apa harului; de la setea trupului, către a sufletului; de la lucrurile văzute, la cele nevăzute; de la istoria ei frântă, către posibilitatea unei vieți înnoite.

Fântâna lui Iacob putea oferi apă trupului. Hristos Se descoperă ca Izvor al vieții sufletului. Apa scoasă din adâncul pământului potolește setea numai pentru o vreme, dar darul lui Dumnezeu poate deveni în om izvor nesecat: „Apa pe care i‑o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14).

Dumnezeu nu dorește să ne dăruiască doar câteva picături de mângâiere pentru arșița unei zile, ci voiește să așeze în adâncul ființei noastre un izvor. Harul nu vine doar din afară, asemenea apei turnate într‑un vas, ci, primit și lucrat în inimă, face din omul însuși un loc al prezenței lui Dumnezeu.

Domnul descoperă femeii lucruri ascunse din viața ei. Dar nu o face pentru a o umili și nici pentru a‑i zdrobi sufletul sub povara trecutului. Lumina Sa nu intră în adâncurile omului pentru a‑l rușina, ci pentru a‑l elibera. El cunoaște totul și, cunoscând totul, continuă să vorbească cu ea.

Înaintea lui Dumnezeu nu suntem iubiți pentru că am reușit să ascundem bine ceea ce suntem. El cunoaște adâncul inimii și tocmai acolo, în locul cel mai tainic și mai rănit al ființei, începe lucrarea vindecării.

Convorbirea de la fântână s‑a înălțat către taina adevăratei închinări. Femeia Îl întreabă despre locul în care trebuie să se închine omul lui Dumnezeu, iar Hristos mută atenţia de la munte și de la cetate către altarul lăuntric al inimii: „Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23).

În cele din urmă, Domnul îi descoperă taina pe care atâtea generații o așteptaseră. Femeia vorbește despre Mesia Care avea să vină, iar Hristos îi răspunde: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26).

Taine care fac Fântâna lui Iacob izvorâtoare după aproape două milenii de la întâlnirea relatată de Evanghelie: omul vine mereu cu vasul său gol, iar Dumnezeu îl așteaptă lângă fântână.

La Fântâna lui Iacob, în lumina unei întâlniri care avea să străbată istoria, Mântuitorul S‑a descoperit femeii samarinence ca Mesia.

De‑a lungul timpului, deasupra Fântânii lui Iacob s‑au ridicat biserici care au cunoscut, asemenea atâtor altor altare ale Țării Sfinte, slava și încercarea, zidirea și risipirea. Au fost înălțate, distruse, reclădite și iarăși ruinate, fiecare generație așezând propria mărturisire de credință deasupra izvorului lângă care Hristos a vorbit despre închinarea „în duh și în adevăr”.

În jurul anului 384 exista aici o biserică în formă de cruce. Mai târziu, pe acest pământ încărcat de istorie sfântă, avea să fie ridicată o altă biserică bizantină. Veacurile au trecut peste zidurile ei, lăsând urmele frământărilor vremurilor.

După ce Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului a dobândit așezământul și a ridicat o nouă biserică, încercările nu au încetat. Cutremurul din anul 1927 a provocat distrugeri importante, iar piatra zidită cu osteneală a trebuit din nou ridicată și întărită. Parcă însăși istoria acestui loc ne amintește că altarele adevărate nu se păstrează numai prin ziduri, ci mai ales prin oameni care sunt gata să rămână lângă ele.

În a doua jumătate a veacului al XX‑lea, la Fântâna lui Iacob avea să se scrie o nouă și dureroasă pagină de martiriu.

Arhimandritul Filumenos, originar din Cipru și slujitor al Frăției Sfântului Mormânt, fusese rânduit egumen și păzitor al acestui așezământ. Viața sa se legase de locul unde Hristos îi vorbise femeii din Samaria despre apa cea vie. Aici slujea, se ruga și păzea, în smerenia ascultării monahale, una dintre prețioasele moșteniri ale pământului biblic.

În noiembrie 1979, arhimandritul Filumenos a fost ucis chiar în locul în care slujea.

Astfel, lângă fântâna unde odinioară o femeie Îl mărturisise pe Hristos după întâlnirea cu El, un monah al veacului al XX‑lea avea să pecetluiască prin sânge propria mărturisire. Istoria mântuirii și a martiriului s‑au întâlnit din nou lângă aceeași apă...

După treizeci de ani, în 2009, prin hotărâre sinodală, Patriarhia Ierusalimului l‑a înscris pe arhimandritul Filumenos în rândul sfinților. Cel care fusese păzitor vremelnic al Fântânii lui Iacob devenea, în conștiința Bisericii, mărturisitor al credinței și mucenic al lui Hristos.

Astăzi, în biserica închinată Sfintei Fotini, un paraclis poartă numele Sfântului Filumenos. Este o apropiere plină de înțeles: samarineanca devenită mărturisitoare și monahul devenit mucenic se întâlnesc sub același acoperământ de har. Între ei se află veacuri de istorie...

Locul ne spune că Evanghelia nu aparține numai trecutului. Ea continuă să fie trăită. Cuvântul rostit cândva lângă fântână rodește în mărturisirea sfinților, în jertfa martirilor și în statornicia monahilor care aleg să rămână acolo unde Dumnezeu i‑a așezat.

Acestei istorii de mărturisire avea să i se adauge chipul unui alt monah, care și‑a legat o mare parte din viață de Fântâna lui Iacob: arhimandritul Justinos Mamalos, slujitor al Patriarhiei Ierusalimului.

Sosit în Țara Sfântă în anul 1960, părintele Justinos a slujit în diferite locuri ale Patriarhiei. A învățat limba arabă direct de la oameni, după cum mărturisea, apropiindu‑se nu numai de pământul locurilor biblice, ci și de oamenii care trăiau acolo.

Viața lui avea să fie însă legată în chip deosebit de Fântâna lui Iacob.

A rămas aici chiar și atunci când ar fi fost mult mai ușor să plece. În vremuri liniștite și în perioade tulburi, când nesiguranța și primejdia puteau face retragerea omenește de înțeles, el a ales statornicia. Uneori, cea mai înaltă formă a curajului monahal nu este aceea de a face lucruri spectaculoase, ci pur și simplu de a rămâne lângă altar și fântână, în ascultarea primită.

Arhimandritul Justinos a fost, deodată, egumen și lucrător, zugrav și iconar, constructor și păzitor. Mâinile care se ridicau la rugăciune știau să țină și pensula, și uneltele lucrătorului. Într‑un singur om se întâlneau multe ascultări, adunate în jurul aceleiași iubiri: grija pentru locul sfânt încredințat lui.

Mai presus de toate, a fost păzitorul unei moșteniri sfinte.

Cei care au ajuns ca pelerini la biserica Sfintei Fotini cunosc câtă trudă s‑a așezat în zidurile ei. Piatra, bolțile, icoanele și întregul ansamblu mărturisesc nu numai despre priceperea unui constructor, ci mai ales despre răbdarea unui monah care a înțeles că și zidirea unei biserici poate deveni rugăciune.

Lucrarea pe care arhimandritul Justinos avea să o ducă la împlinire a început cu doi ani înainte de intrarea în mileniul al treilea, pe temeliile unei biserici mai vechi. Astfel a început să se înalțe un lăcaș de mari dimensiuni, asemenea bazilicilor pe care marii ctitori ai veacurilor creștine le ridicau odinioară în Locurile Sfinte.

Era, într‑un fel, o întoarcere la vechea tradiție a ctitorilor care nu zideau numai pentru vremea lor, ci pentru generațiile care aveau să vină.

Zece ani a durat această osteneală, cu piatră peste piatră, trudă, răbdare și nădejde. Zece ani în care un monah a văzut cum ceea ce fusese mai întâi, rugăciunea și dorința, începea să capete chip, înălțându‑se deasupra fântânii patriarhului.

După un deceniu, lucrările au ajuns la împlinire.

Părintele Justinos era cunoscut de nenumărații pelerini drept păzitorul Fântânii lui Iacob, omul care nu doar slujea acolo, ci locuia în acest loc sfânt și îi purta istoria ca pe o ascultare de nelepădat.

Nu s‑a mulțumit numai să ridice zidurile. A pictat el însuși o parte din biserică, așezând pe pereți chipurile sfinților și transformând piatra într‑o mărturisire în culori. Astfel, ziditorul devenea iconar, iar mâna care ridicase pereții îi împodobea acum cu frumusețea lumii pline de har.

Așa se descoperă ceva din taina adevăratei ctitorii creștine: bisericile nu sunt zidite numai din piatră, ci și din răbdarea celor care nu pleacă, din rugăciunea celor care priveghează, din lacrimile celor care păzesc și din jertfa celor care iubesc sfinţenia locului până la capăt.

În perioadele cele mai grele, arhimandritul Justinos a continuat să lucreze. În jurul lui se putea schimba lumea, se puteau ridica tulburări și primejdii, dar înăuntrul bisericii pensula continua să atingă zidul, rugăciunea continua să se înalțe, iar candela să ardă.

Deasupra tuturor rămânea Fântâna lui Iacob, același lângă care Hristos Se așezase ostenit de cale.

Aceeași apă lângă care femeia din Samaria auzise pentru întâia dată făgăduința „apei celei vii”.

Aceeași vatră sfântă pentru care, peste veacuri, mucenicii aveau să‑și verse sângele și un alt monah, la vremea ostenelilor sale, avea să‑și așeze decenii din viață în slujirea, păzirea și înfrumusețarea ei.

Astfel, între Sfânta Fotini, Sfântul Mucenic Filumenos și arhimandritul Justinos se întinde, peste timp, un nevăzut fir de lumină: mărturisirea, jertfa și statornicia. Trei chipuri de a răspunde aceleiași chemări, toate adunate în jurul Celui care a spus lângă această fântână că apa pe care o va dărui El se va face în om „izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”.

Arhimandritul Justinos nu a privit de la distanță istoria Țării Sfinte și nici nu a fost doar un martor al ei. A intrat în această istorie și a trăit‑o. A purtat‑o în rugăciune, în osteneală, în teamă și nădejde, în zile senine și în ceasuri în care primejdia ajunsese până aproape de zidurile bisericii.

A cunoscut tulburări, amenințări și violențe. Au fost perioade în care Nablusul devenise un loc extrem de greu de străbătut, iar ceea ce pentru pelerini era un popas de câteva ceasuri, pentru el devenise o viață întreagă, asumată ca ascultare înaintea lui Dumnezeu.

În timpul celei de‑a doua Intifade, când orașul era cuprins de violențe și nesiguranță, arhimandritul Justinos a rămas în așezământ. În vreme ce în afara zidurilor se auzeau ecourile tulburărilor, înăuntru el continua să picteze biserica.

Imaginea pare desprinsă din vechile paterice: afară, zgomotul unei lumi sfâșiate; înăuntru, un călugăr zugrăvind chipurile sfinților. Afară, neliniște și primejdie; înăuntru, rugăciune și frumusețe. Într‑o lume care putea într‑o clipă să distrugă, el continua să zidească.

Aceasta a fost una dintre mărturisirile vieții sale: a răspuns distrugerii prin zidire, neliniștii prin statornicie și întunericului prin lumina icoanei.

Mărturisea, după atâtea decenii petrecute în Țara Sfântă, că de șaizeci de ani se afla sub Mâna cea Sfântă. Cuvintele spun totul despre felul în care și‑a înțeles viața. Nu ca omul care stăpânește un loc, ci ca omul care se lasă el însuși stăpânit de Dumnezeu în locul în care a fost chemat. Nu proprietar al unei moșteniri sfinte, ci slujitor al ei; nu stăpân al fântânii, ci străjer smerit lângă apa ei.

În această lumină, biserica ridicată deasupra Fântânii lui Iacob nu mai este doar un monument al trecutului. În zidurile ei se întâlnesc, ca într‑un sinaxar de piatră, Patriarhul Iacob și făgăduințele Vechiului Testament, Hristos și descoperirile făcute în Samaria, Sfânta Fotini și setea ei preschimbată în mărturisire, Sfântul Mucenic Filumenos și sângele jertfei sale, precum și îndelungata osteneală a slujirii arhimandritului Justinos.

Cei care cunosc îndeaproape istoria recentă a locului au recunoscut în biserica de astăzi lucrarea arhimandritului Justinos. Iar când se vorbește despre istoria contemporană a Fântânii lui Iacob, două chipuri se așază aproape unul de celălalt: Sfântul Filumenos, care și‑a vărsat sângele aici, și arhimandritul Justinos, care a zidit, a împodobit și a păzit biserica.

Unul a mărturisit prin sânge.

Celălalt a mărturisit prin statornicie.

Unul a sfințit locul prin jertfa vieții sale, celălalt l‑a păzit prin jertfa anilor săi.

Amândoi ne învață că există multe feluri de a zidi Biserica lui Hristos. Unii zidesc cu piatra, alții cu lacrima; unii cu osteneala mâinilor, alții cu rugăciunea; unii își așează anii vieții în temelie, iar alții pecetluiesc mărturisirea cu propriul sânge.

La 1 octombrie 2026, după o îndelungată suferință, arhimandritul Justinos Mamalos a trecut la Domnul.

Odată cu plecarea sa, nu doar Fântâna lui Iacob a rămas fără unul dintre cei mai statornici păzitori ai ei. Patriarhia Ierusalimului a pierdut un slujitor încercat, iar lumea ortodoxă un monah care și‑a petrecut cea mai mare parte a vieții într‑unul dintre cele mai importante, dar și mai greu încercate locuri ale creștinătății.

A rămas în zidurile pe care le‑a ridicat, în icoanele pe care le‑a zugrăvit, în Altarul înaintea căruia s‑a rugat, lângă fântâna pe care a păzit‑o, în piatra atinsă de mâinile lui și în memoria pelerinilor care l‑au întâlnit acolo.

Când zidurile se prăbușesc, Dumnezeu rânduiește câte un om care să le ridice din nou. Când candela pare că se stinge, trimite o mână care să‑i adauge untdelemn. Când un loc sfânt este amenințat, se găsește un suflet care își așează viața întreagă înaintea lui și spune, fără cuvinte: voi rămâne aici.

Așa se păstrează istoria Bisericii.

Prin cei care mor pentru un altar și prin cei care îmbătrânesc lângă el.

Iar când acești bătrâni călugări pleacă din lumea aceasta, lucrarea lor nu pleacă împreună cu ei. Ea rămâne asemenea luminii care continuă să ardă după ce mâna care a aprins‑o nu se mai vede.

Istoria Fântânii lui Iacob a devenit peste veacuri istoria oamenilor care au căutat apa cea vie.

Femeia samarineancă a venit cândva cu vasul ei la fântână și a auzit adevăruri negrăite. A venit pentru apa pământului și a plecat purtând în inimă vestea Împărăției. Mai târziu, alții și‑au dat viața pentru credință. Iar, în vremea noastră, un călugăr grec a rămas zeci de ani în mijlocul primejdiilor, lipsurilor și încercărilor, pentru ca lumina acestui loc să nu se stingă.

Arhimandritul Justinos nu a fost martir în chipul Sfântului Filumenos, dar viața sa poartă ceva din mucenicia nesângeroasă a răbdării: a răbda, a sluji, a zidi și a păzi când ar fi fost mai ușor să pleci. A luptat în tăcere pentru ca acest loc să rămână al Bisericii și al marilor taine pe care le‑am primit de la Hristos, Domnul vieții veșnice.

Astfel, la Fântâna lui Iacob, două mărturisiri ale veacului nostru stau una lângă cealaltă: sângele Sfântului Filumenos și osteneala arhimandritului Justinos. Una vorbește despre sânge, cealaltă despre statornica jertfă întinsă peste zeci de ani.

Un frumos cuvânt pe care ni‑l lasă ostenitorul de la Fântâna lui Iacob: toți venim la Dumnezeu purtând câte un vas gol. Unii poartă vasul durerii, alții al păcatelor, alții al singurătății, al neputinței sau al anilor grei. Dar lângă fântână ne așteaptă Hristos.

În această făgăduință așezăm și pomenirea arhimandritului Justinos Mamalos, păzitorul de atâtea decenii al Fântânii lui Iacob.

A păzit o fântână săpată în pământ, dar și‑a petrecut viața căutând Izvorul care nu seacă.

A zidit o biserică deasupra apei, dar, prin răbdarea sa, și‑a zidit propria viață pe Hristos.

A zugrăvit chipurile sfinților pe pereți, iar anii nevoinței au zugrăvit, în tăcere, propriul său chip în memoria acestui loc.

După o viață petrecută lângă Fântâna lui Iacob, nădăjduim că a mers către Izvorul Însuși, Hristos, Domnul vieții și Dătătorul apei celei vii...