Păcatul lui Adam a desfigurat paradisul, a introdus dezarmonia între vieţuitoare, a făcut ca pământul să dea spini şi pălămidă. Suferinţa şi urâtul din natură sunt urmări ale păcatului omenesc. Transpus din morală în estetică, răul ia aspectul urâtului. E o anumită imperfecţiune de care suferă şi suspină cosmosul din pricina omului, după cum se exprimă Apostolul Pavel. De aceea, marea mişcare de afirmare a romantismului împotriva clasicismului, mişcare care şi-a făcut un principiu din solidarizarea naturii cu afectele eului singuratic, nu e pentru creştinism nici o noutate, ci numai o actualizare hiperbolică a ideilor lui. Şi tot astfel, omul, devenind sfânt, lumina virtuţii lui se repercutează ca o dezlegare şi ca o îmbunare a naturii. Cu puterea lui poate îmblânzi fiarele; cu rugăciunea lui poate modifica întocmirea văzduhului. Căci omul e sufletul lumii, omul e graiul cosmosului în faţa lui Dumnezeu.
În general, esteticienii moderni consideră superficial acest raport al omului cu natura. Ei îl văd pe om ca turist, ca vilegiaturist, ca amator ştiinţific de floră şi de faună, ca alegător al unui tip de sex contrar sau al unui animal de rasă în vederea unui scop practic. Toate acestea sunt adevărate pe diferite planuri ale vieţii sufleteşti sau practice. Dar viziunea omului creştin asupra universului e cu totul alta şi mult superioară tuturor acestora şi ea este eminamente estetică, admiţând că emoţia estetică nu e altceva decât o bucurie dezinteresată. Omul creştin gândeşte ca şi cum Dumnezeu ar gândi, vorbeşte ca şi cum Dumnezeu ar vorbi, iubeşte ca şi cum Dumnezeu ar iubi şi vede ca şi cum Dumnezeu ar vedea. În faţa spectacolului cosmic el repetă, pe cât e posibil unei creaturi, momentul estetic primordial când, după ce Dumnezeu a privit la toate câte făcuse, a găsit că sunt bune foarte şi desăvârşit de frumoase ca făpturi.
(Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)
.jpg)
