Creştinul şi eco-responsabilitatea

În mod obişnuit, simpla pronunţare a cuvintelor „ecologie“ sau „protecţia mediului înconjurător“ declanşează în minte câteva clişee întotdeauna la îndemână: activişti Greenpeace protestând cu prilejul vreunui summit, filme documentare avertizând cu privire la efectele încălzirii globale sau imagini cu specii de animale afectate iremediabil de schimbările de climă.

Fiecare dintre situaţiile enumerate este, în mod cert, dramatică, iar efectele cumulate ale acestora pot fi la un moment dat tragice. Până într-un punct, cu toţii suntem de acord, cel puţin declarativ, cu această logică. Numai că, atunci când vine vorba de iniţiative concrete cu privire la sănătatea mediului înconjurător o mare parte dintre noi spune detaşat „pas“, aşteptând implicarea „celorlalţi“, a „autorităţilor“, a ONG-urilor de profil etc.

Privită mai îndeaproape, această discrepanţă poate părea întrucâtva justificată. Ca orice problemă de importanţă globală, „ecologia“ este un termen generic, care se prezintă într-o mie de faţete: poluare urbană, defrişări necontrolate, reducerea stratului de ozon, încălzirea globală, dispariţia speciilor, explozia demografică, împuţinarea resurselor de hrană etc. Din perspectiva omului simplu, este clar că rezolvarea acestor probleme este departe de posibilităţile sale imediate. Şi pentru că cei câţiva care se implică par mai degrabă nişte outsideri cu pretenţii aproape ridicole, cea mai la îndemână variantă se dovedeşte a fi neimplicarea. Numai că preţul acestei atitudini pare să fi devenit din ce în ce mai scump în ultimii ani, fapt care aduce din nou în discuţie o întrebare: să fie oare posibilităţile omului simplu atât de limitate?

Din perspectivă creştină, sănătatea creaţiei este una din responsabilităţile de prim rang încredinţate oamenilor. Deşi anumite opinii teologice încearcă să acrediteze ideea inutilităţii oricărui demers în favoarea ecologiei, pe motiv că preocuparea Bisericii şi a creştinilor ar trebui orientată în altă parte, totuşi mărturiile biblice rămân adevărata măsură a echilibrului. Conform acestora, păstrarea şi îngrijirea creaţiei nu este o addenda, un supliment opţional sau un simplu sfat adresat primilor oameni. Îndemnul primordial de a creşte, a se înmulţi, a umple pământul şi a-l stăpâni presupune şi conţine în sine o maximă responsabilizare a omului în raport cu restul creaţiei. Din această perspectivă, grija faţă de „lume“, ca şi creaţie a lui Dumnezeu, nu este nicidecum o problemă „lumească“, ci una direct legată de integritatea vieţii spirituale şi a relaţiei dintre om şi Dumnezeu.

Mai mult decât atât, un creştin mărturiseşte în simbolul credinţei ideea că fiecare părticică din univers este opera mâinilor şi a voinţei dumnezeieşti. Ceea ce înseamnă că El este Stăpân peste fiecare dintre acele specii aflate în prezent pe cale de dispariţie din cauze antropice, Lui Îi aparţin fiecare dintre milioanele de neputincioase vieţuitoare care pier la fiecare contaminare cu deşeuri radioactive sau ca urmare a defrişărilor necontrolate.

Fiind percepută mai mult din perspectivă ideologică, ecologia pare de multe ori un moft al prezentului şi nu o necesitate reală a lumii în care trăim. Pe o scală a necesităţilor cotidiene, preocupările privind mediul înconjurător se situează, din nefericire, pe ultimele locuri, iar ideea de a lua atitudine în favoarea naturii pare mai degrabă o excentricitate de adolescent naiv.

Numai că atunci când sate întregi sunt devastate de ape a căror stavilă seculară - pădurile - au dispărut ca urmare a lăcomiei şi iresponsabilităţii, atunci ecologia devine deja un cuvânt mai lesne de-nţeles. Când seceta pârjoleşte cât vezi cu ochii, iar praful de pe caldarâm urcă nestingherit până la ultimul etaj al blocului în care locuieşti, atunci realizezi - chiar dacă tardiv - că ecologia înseamnă mai mult decât o modă cu adepţi neînţeleşi.

Într-o lume normală, probabil că nici nu ar trebui să existe organizaţii militante în favoarea mediului, cu atât mai puţin articole special dedicate acestor subiecte. Numai că într-o astfel de lume parcurile nu ar fi sacrificate în folosul giganţilor imobiliari, pădurile nu ar fi defrişate în neştire, iar resturile de după picnic ar fi întotdeauna împachetate şi depozitate doar în locuri special amenajate. Până ne redescoperim normalitatea, putem fi siguri că a proteja natura nu este un moft al vremurilor noastre, ci o expresie a voinţei divine. Şi ca orice altă poruncă, ea este sau nu este respectată. În nici un caz evitată.