„Cu buze de tină, cântăm: Aliluia!“

Una dintre cererile pe care le rostim zilnic în rugăciunea "Tatăl nostru" este aceea ca să se facă cele de pe pământ asemenea celor din cer. Îndeplinirea acestui lucru nu este neapărat un deziderat viitor, până acum străin. De marele praznic al Schimbării la Faţă a Domnului sărbătorim momentul minunat în care Iisus Hristos, aflat pe muntele Taborului, S-a arătat Ucenicilor în slava Sa dumnezeiască "pe cât li se putea" acestora să vadă şi să înţeleagă. Pe de o parte se aflau marii profeţi ai Vechiului Testament - Moise, cel care a primit Legea, şi Ilie, "cel ce a fost înger în trup" şi a fost urcat din timpul vieţii la ceruri -, aceştia având sfat cu Domnul întru lumina cea de nedescris, iar pe de altă parte, culcaţi la pământ şi înspăimântaţi de vederea minunată, Apostolii Petru, Ioan şi Iacov, rămaşi fără cuvinte. Într-un final, în acea stare mai presus de înţeles, Petru propunea Domnului să facă acolo trei colibe. Poate că dorea să spună astfel că nu mai vrea să se mai coboare de pe munte, înapoi la cele obişnuite. Lumea cerească şi cea pământească se uniseră pentru o vreme, prevestind împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu între oameni.

Despre unirea celor cereşti cu cele pământeşti, Sfintele Scripturi mai fac şi alte amintiri, deşi poate nu în solemnitatea descrisă mai sus. Odinioară, păstorii din Betleem care privegheau noaptea păzind oile au primit veste de la înger despre naşterea Domnului într-o iesle, iar apoi au văzut marea ceată îngerească intonând imnul: "Slavă întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace…" (Luca 2, 14). Îndeplinind cererea îngerilor de a afla pe Pruncul Cel minunat, păstorii au unit cerul cu pământul, în lauda Domnului.

Înapoi în istoria veche, cel care uneşte cele două dimensiuni cosmice slăvind pe Dumnezeu este profetul Isaia, văzând serafimii cu şase aripi, care "strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!". Înspăimântat de asemenea vedenie şi tulburat de nevrednicia sa, proorocul primeşte din partea unui înger un cărbune de pe jertfelnic, pe care îl mănâncă şi se curăţeşte, pornind să vestească voia lui Dumnezeu printre oameni (Isaia 6, 3-9). Acest episod este rememorat de preot la fiecare Sfântă Liturghie la momentul prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului, când poporul cântă împreună: "Sfânt, sfânt, sfânt…" În multe alte momente liturgice se aminteşte faptul că, tainic, îngerii cântă împreună cu oamenii slava lui Dumnezeu. La o asemenea polifonie cosmică se referă şi autorul Acatistului Domnului, în cel de-al nouălea condac: "Toată firea îngerească, Iisuse, fără de încetare slăveşte preasfânt numele Tău în ceruri, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt; iar noi păcătoşii pe pământ, cu buze de tină, cântăm: Aliluia!"

Înainte de Isaia, cel care a văzut cum se uneşte pământul cu cerul, deşi poate nu aievea, a fost Iacov. Aflându-se într-un loc pe care l-a numit apoi Betel, ceea ce înseamnă "Casa Domnului", a "visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea", în capul scării S-a arătat Domnul, Care l-a binecuvântat (Geneza 28, 12-13). În sfârşit, încheind drumul înapoi al istoriei creaţiei nedespărţite, merită să fie amintit momentul când Dumnezeu umbla prin raiul pământesc "în răcoarea serii", asemenea unui părinte care îşi cheamă copilul de la joacă în casă, strigând: "Adame, unde eşti?" (Geneza 3, 8-9).

Multitudinea de evenimente biblice în care diferenţa dintre cer şi pământ nu mai este atât de clar delimitată pe cât am crede - fiindcă Dumnezeu, fie direct, fie prin îngerii Lui, se coboară la oameni - ar putea fi un semn că pronia Sa este o constantă. Este adevărat, Proorocul Ioan Botezătorul predica pocăinţa în vederea venirii în viitor a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar Domnul spunea pilde în care descria mărimea, forma, valoarea ei. În vremea Sa, majoritatea evreilor aşteptau eliberarea de sub stăpânirea romană, care urma să instaureze o conducere divină, poate a lui Mesia cel profeţit. Această răscolire interioară îi bântuia şi pe farisei, care L-au întrebat pe Iisus "când va veni împărăţia lui Dumnezeu?" Acesta însă "le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 20-21).

Dumnezeu face să vină Împărăţia Sa continuu, atunci când îi cerem aceasta. Lăudându-L, suntem una cu îngerii care Îl slăvesc fără de încetare. Iar prin aceasta, gustăm din veşnicie fiind una cu ei şi repetând momentul de fericire a lui Petru, care se gândea să ridice o smerită colibă Domnului.