Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cu smerenia lui îi ține pe toți
Smerenia este recurentă în apoftegmele Părinților pustiei. Apare în formele și, poate, în contextele cele mai neașteptate. La fel ca bucățile de sticlă colorată dintr-un vitraliu, care alcătuiesc împreună o imagine coerentă, tot așa povestirile acestea vin să completeze portretul virtuții despre care se vorbește cel mai mult. În general despre smerenie știm că este realism duhovnicesc, că este sursa, dar și rezultatul discernământului și așa mai departe. Pe lângă toate aceste caracteristici, mai este una extrem de importantă, care apare exprimată în diferite contexte. Smerenia, după cum ne lasă să înțelegem părinții care au trăit-o, este paradoxală. Un părinte a întrebat o dată despre avva Ioan cel Pitic: „Cine este acest Ioan care prin smerenia lui ține întreaga Sketis la degetul lui mic?”
Pentru părinți smerenia este elementul distinctiv, cel care face diferența, criteriul de ierarhizare într-o lume în care nu există ierarhii fixe, exterioare, definitive, ci doar ierarhii bazate pe cinstirea aproapelui și dorința de a înainta duhovnicește. Iar că ierarhiile acestea nu sunt definitive și că nu trebuie să ne încredem în ele se vede din faptul că în orice clipă este posibilă căderea, eșecul. Sau, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cui i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12). Căderea însă poate foarte bine să fie punctul de plecare al unei restaurări, în clipa în care este recunoscută și asumată cu smerenie. Este lecția unei foarte frumoase apoftegme despre avva Arsenie Romanul, unde aflăm că un monah violent, când înțelege cât de mult greșise față de ucenicul său, propune schimbarea rolurilor. Fratele care îndurase cu stoicism brutalitatea celui mai în vârstă devine povățuitorul, și celălalt ucenicul.
Smerenia avvei Ioan îl așază deasupra celorlalți. Dar, în același timp, toți ceilalți au de câștigat de pe urma lui. Părintele Sofronie Saharov, pe urma Sfântului Siluan Athonitul, arată că orice păcat pe care îl facem are impact cosmic. La fel este și cu virtutea. Nu este independentă, ci se răsfrânge asupra întregii comunități; asupra „Adamului total” pe care îl formăm cu toții. În maniera aceasta a gândirii paradoxale a părinților, a fi deasupra tuturor înseamnă a purta povara cea mai grea, responsabilitatea cea mai mare. Ioan cel Pitic îi ține pe toți prin smerenia lui înseamnă că îi susține, că smerenia iradiază și îi atinge pe toți. Nu doar în sensul că smerenia avvei este vizibilă în relațiile personale, care devin mult mai bune, ci și pentru că se simte la nivelul duhului. Devine mult mai ușor să te smerești în prezența unui om smerit, după cum este mult mai la îndemână să te rogi când ești integrat într-o comunitate rugătoare. În felul acesta smerenia, despre care am fi tentați să credem că este o lucrare strict personală, se descoperă ca o virtute fundamental comunitară.