Cuibul lui Dumnezeu

În vârful muntelui, ca o ţintare albă pe o frunte de mânz, la bune sute de metri de Horaiţa, este Schitul Horăicior sau Horaiţa Mică. Ţancul, Feriga pe numele său, e maiestuos şi seamănă izbitor, privit de pe Ciungi, adică de pe platoul alpin de deasupra Văratecului, cu o piramidă incaşă. Forma parcă cioplită de mână omenească nu o poţi distinge nici de la Horaiţa şi cu atât mai puţin când ajungi sus, după un urcuş nu uşor, dar îngăduitor, până la urmă. Te izbeşte, la capătul suişului, deschiderea, luminişul, cu albul chiliilor şi bisericii schitului. Vine ca o izbăvire după ce vreme de o jumătate de oră ai mers pe sub bolţi monumentale de fagi şi brazi seculari, închizătoare însă de orizont. Şi, deodată, locul acesta aproape de culme, precum o poartă a cerului, deschisă cel puţin cât soarele e stăpânitor şi norii nu învelesc cu plocăzile lor groase înălţimile. Domneşte o blândeţe odihnitoare. Totul te îmbie a te bucura, a şedea şi de a te găsi aici, în singurătăţi, într-un ceas primitor.

Ca să vieţuieşti în aceste pustietăţi fermecătoare îţi trebuie vocaţie de schivnicie. Cândva, în timpuri de mult trecute, în anii domniei lui Ştefan cel Mare, călugării au fost îndemnaţi de voievod să părăsească Horaiţa şi să se statornicească la Horăicior. Pe culme, în 1466, s-a înălţat Schitul Horăicior. O întemeiere durabilă. La un timp, cei mai mulţi monahi au coborât la Horaiţa, unde au reînnodat firul vieţuirii monastice, dar Horăiciorul şi-a continuat dăinuirea. E cuibul celor mai doritori de pustietate.

Credinţa pustnicilor a imprimat sfinţenie locului. Aceasta se aşază peste sălbatica frumuseţe a toposului, conferindu-i unicitate. Oameni cu dare de mână şi credinţă în Dumnezeu au simţit nevoia, cuceriţi de frumuseţea sălbatică şi preacurată a Horăiciorului, să-l împodobească cu acareturi şi să-l înavuţească cu preţioase danii.

Rând pe rând, domnii Mihai şi Constantin Racoviţă, boierul Solomon, ieromonahul Eftimie, stareţul de la Horaiţa, au restaurat sau rezidit bisericuţa din vremea lui Ştefan cel Mare. Biserica refăcută în 1938 a fost înnoită în vremea stareţului Petroniu de la Mănăstirea Horaiţa, de care ţinea Schitul Horăicior, cu statut de mănăstire după resfinţire. Turlele au căpătat o semeţie şi o zvelteţe ce amintesc de bisericile lui Ştefan cel Mare, doar că dimensiunile au rămas, după tradiţie, liliputane. Biserica hodineşte parcă în poiana proteguită de pădurile rotitoare şi suitoare la cer.

Horăiciorul este cu adevărat un loc binecuvântat şi impresionant, "un cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene", cum notează, vădit mişcat, călătorul inegalabil ..."pe drumuri de munte" Calistrat Hogaş. Gigantescul, pentru care scriitorul avea o slăbiciune mărturisită, se întâlneşte aici, în creierii munţilor, cu fiorul blândeţii şi acestea se cunună armonios, ceea ce era, de asemenea, pe gustul călătorului Hogaş. Peste toate se aşterne pânza de borangic a sfinţeniei. Urci şi măcar un timp te simţi puternic, bun, curat la suflet. Plecat de pe aceste locuri, mulţumeşti în gând pentru binefacere Horăiciorului. Te întrebi dacă nu cumva te-ai aflat la o poartă de intrare în cer. A păşi mai departe depinde de tine, de credinţa şi forţa lăuntrică. La Horăicior trei monahi păzesc intrarea spre cerul dumnezeiesc. Se nevoiesc fără încetare în vremuri mai bune şi mai rele. E osteneala lor umilă întru Domnul.