Cum voi sta la judecata lui Hristos?

Al treilea pustnic din seria celor prezentaţi de Patericul egiptean este avva Ammonas. Setul de apoftegme începe cu aceasta: „Un frate l-a întrebat pe avva Ammonas: «Spune-mi un cuvânt!» Bătrânul îi zice: «Mergi şi te gândeşte la ce fac făcătorii de rele în temniţă. Ei întreabă tot timpul: Unde-i stăpânul, când vine? Şi se chinuie din pricina aşteptării. Aşa şi călugărul trebuie să fie mereu atent şi să îşi mustre sufletul zicând: Vai mie! Cum voi sta la judecata lui Hristos şi cum mă voi apăra? Dacă te vei îngriji tot timpul de acestea poţi să te mântuieşti»“.

Cuvintele bătrânilor din Pateric sunt concentrate şi adesea conţin, într-un singur răspuns, un ghid care poate să structureze viaţa celui care cere povaţa, pentru că nu e inutil să amintim că aceste cuvinte nu au fost spuse niciodată la modul general, tuturor deodată şi totodată nimănui, ci au fost răspunsuri vii, date unor întrebări arzătoare. Într-un asemenea context dialogal se naşte şi răspunsul de mai sus al avvei Ammonas.

Am putea fi tentaţi să vedem în cuvântul avvei ceva reminiscenţe gnostice. Dualiştii din acea perioadă vorbeau despre trup ca despre o temniţă a sufletului. Nu cred, totuşi, că aici se află originea răspunsului pe care îl dă pustnicul. Mai degrabă putem vedea o apropiere de pilda scripturistică a celor 10 fecioare (Mt. 25, 1-13), al cărei mesaj este condensat în versetul 13: „Privegheaţi că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“. Trezvia, atenţia neîntreruptă, este mediul în care se trăieşte viaţa spirituală. Sporul în cele duhovniceşti nu este posibil în cadrul unui demers sincopat. Dimpotrivă. Apostolul Pavel zice: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă“ (1 Cor. 10, 12). Căderea este inevitabilă în lipsa unui efort mereu reînnoit şi intensificat. Menţinerea în viaţa duhovnicească e asemenea unui sunet, care pentru a putea fi auzit la aceeaşi intensitate mai multă vreme trebuie emis cu o forţă tot mai mare.

În mod oarecum paradoxal, deşi propovăduiesc efortul, trezvia, încordarea continuă, în acelaşi timp Părinţii vorbesc şi despre începutul perpetuu. Bătrâni aflaţi pe patul de moarte cer lui Dumnezeu timp pentru a pune început bun. În realitate, cele două poziţii nu sunt deloc contradictorii. În acest parcurs neîntrerupt, efortul mereu reînnoit apare ca un nou început. Dar un început care nu rade temelia existentă, ci clădeşte pe ea. Până şi eşecurile, ratările, căderile cele mai dureroase nu fac altceva decât să întărească această temelie, cu sedimentele experienţei, odată ce eşti angajat pe Cale. Gheron Iosif Isihastul atrage atenţia că, după retragerea harului, rămâne experienţa, din care se nasc discernământul şi răbdarea.

Aşadar trezvie, atenţie continuă şi pocăinţă, căci care este starea celui închis, decât cea de pocăinţă şi de totală dependenţă de Stăpânul său, în smerenie. Astfel, acest scurt cuvânt al avvei Ammonas cuprinde în sine marile teme ale spiritualităţii creştine a Părinţilor pustiei, şi nu numai. Pocăinţa, smerenia, trezvia trăite toate într-o stare de permanentă aşteptare eshatologică a lui Hristos.

Aproape la fel zicea şi părintele Cleopa, anume că pentru a nu păcătui trebuie să ai de o parte frica de Dumnezeu, iar de cealaltă parte frica de moarte. Cu alte cuvinte, să aştepţi pe Domnul întrebându-te: „Cum voi sta la judecata lui Hristos, cum mă voi apăra?“ Această aşteptare este cea care ne face să ne evaluăm continuu viaţa, trăind-o în felul acesta sub ochii lui Dumnezeu. De aici începe totul, căci zice avva: „Dacă te vei îngriji tot timpul de acestea, poţi să te mântuieşti“.