Curajul mărturisirii

Zilele trecute am asistat la slujba Înălţării Domnului la Capela Institutului Naţional de Endocrinologie C. I. Parhon. Părintele Gheorghe Oprea a ţinut o predică din care am aflat o întâmplare foarte sugestivă pentru lumea în care trăim. O vânzătoare la unul dintre marile supermarketuri din Capitală şi-a salutat clienţii după Înviere cu salutul „Hristos a înviat“. Un lucru firesc într-o societate în care 88% dintre repondenţii recensământului se declarau creştini. Surpriza este însă faptul că ea a primit reclamaţii de la clienţi, supăraţi că fuseseră salutaţi astfel.

Iată, de fapt, o problemă fundamentală pentru cei care vor să trăiască creştineşte în lumea de azi. Deşi pare revoltătoare şi semn al decăderii şi secularizării lumii în care trăim, această problemă este veche, de când există creştinism. Între creştin şi lume există un anume raport de antagonism derivat din faptul că sunt două împărăţii care se înfruntă şi în confruntarea lor este prins creştinul. Pe de-o parte, împărăţia Adevărului, ceea ce o făcea pe acea femeie să spună adevărul, adică Hristos a înviat; pe de altă parte, împărăţia profitului, în ca-re nimeni nu trebuie deranjat de la cumpărături de lucruri neplăcute.

Cei care au reclamat aveau dreptate: un asemenea salut le provoacă o stare de disconfort, pentru că le reaminteşte o realitate de care ei vor să facă abstracţie, şi acest drept al lor, de a se face abstracţie de adevăr, este un drept fundamental al societăţii în care trăim.

Dar şi creştinii au, şi ei, dreptul de a fi aşa cum sunt. Numai că aceste două drepturi exercitate simultan conduc inevitabil la o stare de tensiune. Pentru că în spatele lor se află două atitudini complet diferite, una care mărturiseşte viaţa şi alta care încearcă să fugă de viaţă prin intermediul unor „distracţii“ din ce în ce mai complicate. Pe termen lung, aceste două atitudini sunt imposibil de reconciliat. Ce are de-a face viaţa cu moartea?

Totuşi, trăind în lumea aceasta, creştinii trebuie să găsească o soluţie practică la această problemă. Dintr-un foc, orice soluţie agresivă le este interzisă. Nu numai datorită faptului că morala creştină o interzice, dar şi datorită faptului că o asemenea atitudine aduce deservicii imense creştinismului. Logica sabiei şi logica iubirii sunt diametral opuse. Odată ce începi a urma calea sabiei nu te mai poţi întoarce, eşti constrâns de însuşi jocul în care ai intrat să mergi până la capăt. Este o iluzie cu care s-au hrănit mulţi „apărători ai creştinismului“, că violenţa este o soluţie temporară acceptabilă, în toate cazurile ea a urmat vorba Evangheliei „cine scoate sabia de sabie va pieri“.

Ce e de făcut atunci? Să fugim, nu mai avem unde, să renunţăm la creştinism pentru a nu-i deranja pe ceilalţi? Pare paradoxal, dar este o tendinţă din ce în ce mai prezentă în viaţa curentă, când de dragul păcii facem concesii tot mai mari cu privire la identitatea noastră creştină.

Nici una dintre acestea nu este o soluţie acceptabilă şi eficientă. Nici vehemenţa, nici violenţa, nici retragerea, nici renunţarea nu se potrivesc cu credinţa creştină. Poate că nu există o soluţie generală şi simplu de descris pentru toată lumea, există însă soluţii individuale, exemple, modele ale altora care au reuşit să fie şi în lume cu oamenii, şi cu Hristos în suflet. Un asemenea model este cel al mărturisirii. Este un model mai apropiat de viaţa noastră, nu e nici martiriu, nici asceză aspră, nici cruciadă, nici apologie. Este felul de a fi creştin şi de a arăta asta prin faptele tale, fără a acuza sau a blama pe nimeni, fără a dori să îi converteşti cu forţa pe ceilalţi la modul tău de viaţă. Este mărturisirea unui fel de a fi alternativ la „modelele“ de succes ale lumii, dar un fel de a fi propriu omului dintru început. Un fel de a fi în care bucuria împărtăşirii adevărului semenilor tăi este mai importantă decât riscul de a îţi pierde slujba. De-asta m-am şi bucurat că există această doamnă care are curajul mărturisirii bucuriei Învierii şi care ne arată că a-L mărturisi pe Hristos este mereu simplu şi la îndemâna tuturor, chiar şi în cele mai prozaice situaţii.