„Dacă ai fi ştiut Cine este... tu ai fi cerut apă de la El”

Duminica trecută am pomenit convorbirea Domnului Hristos cu femeia samarineancă. Două teme mari transpar din acest eveniment consemnat la Ioan 4, 5-42: apa vieții și închinarea în duh și adevăr.

Ele sunt îndrăgite de oricine aude acest text pentru că viața și adevărul sunt idealuri pe care omul le-a căutat dintotdeauna. O existență deplină este de multe ori afirmată ca fiind viață adevărată nu numai de cei credincioși, ci de aproape orice om din lume. Toți ne dorim o viață adevărată, în opoziție cu viața falsificată, deturnată sau decăzută în supravie­țuire sau luptă oarbă.

În această convorbire Hristos spune că El oferă apa vie care se deosebește de apa materială prin aceea că cel care bea această apă specială nu va mai înseta în veac și el se va face izvor sau sursă de apă. Nu va fi numai beneficiarul unui mare dar, ci acest dar va iradia din sine: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”.

În interpretarea Părinților Bisericii, apa vie este aici un simbol pentru Duhul Sânt. Acest adevăr a fost oferit de Evanghelistul Ioan: „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El” (Iona 7, 39). Legarea Paracletului dumnezeiesc de apă nu este însă întâmplătoare, pentru că Botezul a devenit în Biserică Taina paradigmatică a coborârii Duhului Sfânt și a încorporării în Trupul lui Hristos a oricărui credincios renăscut la viața veșnică. Prin această expresie, apa vie, Domnul Hristos a profețit timpul Bisericii, când prin Duhul Sfânt comunitatea credincioșilor va crește necontenit. De asemenea, prin închinarea în duh și în adevăr ne ducem cu gândul la noul mod de a-L cinsti sau slăvi pe Dumnezeu din Biserică, în opoziție cu tradițiile iudaice care cereau ca Dumnezeu să fie cinstit numai în anumite temple sau locuri. Inima omului devine altarul pe care se aduc jertfele duhovnicești ale rugăciunii și slăvirii neîncetate a lui Dumnezeu.

Pe lângă aceste interpretări deja consacrate, am încercat să văd în apa vie de care amintește Domnul Hristos și o închipuire a Sfintei Euharistii. Apa vie de care vor­bește Domnul Hristos poate să însemne și putința ca printr-un element material smerit omul să primească întreaga viață dumnezeiească. Prin urmare, am putea să fim îndreptă­țiți să vedem aici o închipuire a Euharistiei care este în același timp Jertfa nesângeroasă a Mielului lui Dumnezeu și Cina cea de Taină în care primim hrana vieții veșnice.

Apa vie și pâinea vieții (Ioan cap. 6) sunt realități duhovnicești care trimit la împărtășirea cu Hristos. Ele arată că lumea este în legătură cu Trupul duhovnicesc preamărit al lui Hristos de după Înviere. „Datu-Mi-s-a toată pu­terea, în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18), spune Domnul după Înviere. De această putere se împărtășește și umanitatea Lui înviată, și prin urmare și Trupul lui duhovnicesc, preamărit. După Înviere, Domnul Hristos stă într-o relație specială cu lumea și prin Trupul său slăvit. Acesta, deși este material și nu încetează să fie trup, depășește limitele mate­riali­tății. Trece prin ușile încuiate, se arată precum Domnul voiește. De asemenea păstrează în chip iconomic semnele cuielor și rana din coastă pentru a arăta identitatea dintre Hristos înviat și Hristos al patimilor și al morții. Prin urmare, această deplină libertate a Trupului lui Hristos față de materie înseamnă și puterea Lui de a o subiectiva și folosi precum Domnul voiește. Astfel, apa materială în relație cu Trupul înviat al lui Hristos devine apă vie. Pâinea materială în relație cu Trupul preaslăvit al Domnului devine pâine pogorâtă din cer.