Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
De ce tot mai greu se înţeleg oamenii astăzi?
Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră?
Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.
Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate.
Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?
În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume.
Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu.
În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.
.jpg)
