De la Unire la sărbătorire

În Anul Centenar, privirile ar trebui fixate în primul rând spre 1918. A reflecta la visul de veacuri al românilor nu e doar o datorie, e veritabil exercițiu de recunoștință. Prea obosiți de grija prezentului, omitem să punem la rădăcina gândului apă din izvorul celui mai important moment istoric pe care l-au trăit românii vreodată, Unirea. E drept, n-am fost contemporani cu 1 decembrie 1918, dar cine zice c-ar fi trebuit să fim? Suntem fiii, nepoții, strănepoții celor ce fac posibil Centenarul. În sângele nostru curge unirea sau, cel puțin, așa ar trebui. Ca transilvănean, bucuria mi-e îndoită, o dată că la o sută de ani rămânem în copărtășie cu românii de peste munți și că, în pofida tuturor cutremurelor cultural-politice, suntem la câțiva pași de „Te Deum-ul" celor 100 de ierni. Pe de altă parte, simt un soi de amar sufletesc văzând încercările de învrăjbire prin care trece „țărișoarea" noastră și pesimismul cvasigeneralizat.

Încercând un bilanț onest al Unirii, făcut de această dată la pas, prin Cluj, mărturisesc fără ezitare că roadele unui stat unitar sunt palpabile. Și această realitate trebuie subliniată. Răi sau buni (apropo de instigarea la regionalizare!), susțin că muntenii și moldovenii îmi sunt mai frați decât străinii care iubesc doar resursele acestei țări, dar nu și pe băștinași. În fine, după ce ortodocșilor din Clujul antebelic le-a fost interzisă ridicarea unei biserici intra-muros, astăzi se înalță ca un străjer, la poalele Feleacului, frumoasa ctitorie în stil neobizantin a lui Nicolae Ivan, Catedrala ortodoxă (1923-1933). La aceasta s-au adăugat în curgerea veacului nu mai puțin de treizeci de noi edificii bisericești. Știu că cei din Vechiul Regat vorbesc și ne ghidează spre Putna, Sucevița, Voroneț, Cozia, Turnu sau Cernica, spre ziduri ce vorbesc despre măreția românilor, dar trebuie să șoptim că noi ardelenii am fost alăptați de mașteră până la Unire.

Alături de prestigioasele insti­tuții de învățământ maghiar de secol XVIII-XIX, liceele românești conturează astăzi zona centrală. Universitatea Babeș-Bolyai pă­zește aripa de sud a orașului și se deschide prin cele patru linii de studiu spre cetățenii întregii urbe, români, unguri, germani, respectiv prin engleză, oricui. În marea grabă a bilanțului mă opresc pentru a păși într-o librărie. Pe rafturi, afișată fără nici un aplomb naționalist, se poate răsfoi literatură română, istorie, știință, cum și carte maghiară, germană, engleză sau franceză. Cu bucurie observ că la 100 de ani de unire, la Cluj, multilingvismul și multiculturalismul n-au dispărut, iar acestea sunt posibile pe o guvernanță românească în firescul gazdei bune. Cu alte cuvinte, marginalul, odată cu Unirea, devine central și confirmă că trebuia de la început să fi fost lăsat central, dacă nu pentru talentul administrativ, măcar pentru spiritul îngăduitor.

Trecând din registrul encomiastic în cel al unei analize critice, care implică plusuri și minusuri, nu e greu să constatăm că națiunea este încă neașezată; la Cluj, la Iași, la Timișoara, la București sau în orice colț de țară își caută locul. Nu simți în românul de rând bucuria marii sărbători, cum nu-l simți bucurându-se de „traiul mai bun" la care unii au ajuns, iar alții râvnesc. Zbuciumul neamului se reflectă în neorânduirea mediului politic, cultural și educațional, dar dragostea de unire și unitate e reflectată de bisericile neîncăpătoare la slujbele duminicale. Nici Școala nu se prea străduiește să facă din Centenar ceva Unic, un mausoleu al Recunoștinței, decât pe ici, pe colo. De altfel, în școală și societate numele regelui Ferdinand și al principesei Maria, al lui Ioan-Pop de Băsești, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Lucaciu, I.C. Brătianu, Take Ionescu, Vasile Goldiș, Octavian Goga rămân doar pagini de carte, nu și imagini animatoare pentru sufletele tinere.

La 100 de ani de la Unire, poate am fi dorit să vadă strămoșii noștri că suntem mai vrednici decât ei. Ar fi greu de făcut totuși asemenea evaluări. Într-un fel sau altul, epocile seamănă, frământările există. Și visuri avem, dar și decepții. E drept că la modul general imaginea țării e sumbră, cu atât mai mult cu cât părem tare dezorganizați pentru un moment atât de important. Așa o fi, cine mai știe, dar Biserica, cu a ei fidelitate față de români, suplinește în parte lipsa de încordare centenară și arată că visul lui Eminescu și al celor care l-au urmat poate fi împlinit, Catedrala Neamului, Catedrala Centenarului. Mai arată că a rămas mama bună, deși mulți o tulbură, dar a arătat, mai mult decât oricare instituție din această țară, că e singura care-i poate ține pe români uniți, indiferent de moment, și singura care poate avea proiecte ce nu se îneacă la mal.

Suntem amestecați, în simțire și în cuget, în ani și vârste, dar suntem români. La centenar putem evidenția și bune, și rele. Un lucru e cert, un progres real, atât moral, cât și cultural, atât politic, cât și economic, are nevoie de credință, timp și entuziasm. Credința ne-o dă Dumnezeu prin Biserică, timpul ni-l administrăm noi, iar entuziasmul se cultivă din fragedă pruncie. Dacă cele trei elemente n-ar fi fost, nici Unire n-am fi sărbătorit acum!