Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Declaraţie de iubire
Este impresionantă măsura în care Dumnezeu a ales să pună început bun Creaţiei Sale şi ulterior să se implice în purtarea de grijă a ei. Lumea întreagă de la un capăt la altul al istoriei sale este o permanentă declaraţie de iubire pe care Creatorul o face lucrării sale. I-a declarat iubire omului atunci când, în planul Său neştiut, a hotărât să îl aducă la viaţă, atunci când s-a gândit să îi facă ajutor potrivit pentru el, să îl aşeze în mijlocul lumii şi, de fiecare dată când greşea, "să îşi întoarcă faţa" către om necondiţionat, ca un părinte. La mii de ani de la prima declaraţie de iubire, între timp uitată sau banalizată de cel pentru care Dumnezeu Însuşi a stat la sfat, Acesta face din nou primul pas către împăcarea cu lumea, trimiţându-Şi Fiul la o întâlnire profundă, reală, vie şi sensibilă cu omul surprins de faptul că Celălalt, Creatorul, nu l-a uitat. Iubind, Hristos porunceşte oamenilor dragostea. Mărturisirea dragostei Lui este întărită prin faptă. Hristos nu iubeşte din cărţi, de la catedre sau din faţa biroului, ci din viaţă. Poate părea paradoxal, dar porunca pe care o aminteşte Domnul este în acelaşi timp făgăduinţă. "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" înseamnă confirmarea statorniciei lui Dumnezeu în dragoste, înseamnă că omul este chemat să iubească pe Dumnezeu, având certitudinea că este iubit mai presus de orice de către Creatorul Său.
În definitiv, chintesenţa existenţei din perspectiva creştinismului o reprezintă iubirea. Este interesant de observat ce soluţie propune creştinismul omului pentru moştenirea vieţii viitoare în comparaţie cu alte religii. Nu dizolvări şi pierderi în neant, nu mutilări ale trupului, nu ritualisme şi blocări în literă şi nici concepţii exclusiviste de genul "ori noi, ori nimeni". Ci simplu, dragostea. Mă rog, simplu la nivelul conceptului doctrinar, dar foarte complicat în momentul înfăptuirii ei. Chiar aşa, e simplu să iubeşti? Iubirea lui Dumnezeu este asociată de Hristos, imediat, cu iubirea pentru aproapele. Adică nu poţi să afirmi că Îl iubeşti pe El scris cu E mare, dacă nu îi iubeşti pe ei, scris cu e mic. Ca să ajungi la iubirea lui Dumnezeu trebuie să începi concret să iubeşti pe cei de lângă tine. Ar fi o ipocrizie să susţii că Îl iubeşti pe Dumnezeu şi să ignori orice tangenţă cu cei din jur. Cel mai adesea ne exprimăm sentimentele de iubire în urma unor calcule meschine, intensitatea primelor variind în funcţie de avantajele pe care cei faţă de care ne manifestăm pretinsa iubire ni le pot aduce. În acest caz, destinatarii dragostei noastre nu sunt cei de aproape, ci propriul nostru ego. Iubirea nu poate fi niciodată decriptată sau aplicată în cheia politicii iubirii, ultima fiind străină duhului în care Mântuitorul îl învaţă pe învăţătorul de Lege şi prin El pe toţi oamenii. Cum ar fi fost ca El să iubească punând condiţii? Nu moarte pe Cruce, altceva mai uşor, vă rog, nu atâţi bolnavi şi demonizaţi - prea mare înghesuială, şi în orice caz nu coroană de spini. Cum am fi reacţionat noi sau cum reacţionăm în cazul în care viaţa noastră are experienţa unui prieten apropiat care la un moment dat reacţionează precum Petru în ajunul Răstignirii? Iubind necondiţionat? Hm… În faţa tuturor bagatelizărilor pe care le cunoaşte iubirea astăzi, porunca lui Hristos este chemarea pe care Biserica o face azi şi în veci tuturor. O veşnică declaraţie de iubire.