Despre călătorie în cheie creștină

E mare forfotă astăzi pe mapamond. Se circulă imens şi intens în toate direcţiile. Pe marile aeroporturi avioanele aterizează şi decolează la câteva minute. Şoselele sunt tot mai des blocate de ambuteiaje. Pustietăţile care altădată îţi ofereau şansa unor izolări (temporare sau definitive), astăzi sunt împânzite de amatorii de „iar­bă verde” (o sintagmă de ultim veac, cred).

Pentru mulţi oameni, şi pentru mine de altfel, o călătorie în stră­inătate a rămas un fel de intrare în poveste. O schimbare de de­cor, de personaje, de repere şi un alt fel de timp, dacă nu chiar o ie­şire din timp. O altă lume, oarecum fermecată şi năzdrăvană. Tre­cerea fiecărei frontiere este trăită cu intensitate şi uimire, toate elementele noii lumi (vorbă, port, arhitectură, obiceiuri etc.), privite şi developate cu avidă curiozitate.

Mi-aduc aminte de spusa părintelui Stăniloae, amintindu-şi de co­pilărie: „La început credeam că lumea din alte sate trebuie să fie alt­fel. Oamenii aceia nu pot fi oameni ca noi, trebuie să fie fiinţe, mă rog, cu totul deosebite, fantastice”. Un astfel de sentiment îl poţi încerca înaintea oricăror călătorii care te poartă spre locuri în­că necunoscute, oricât de aproape ar fi ele.

Impactul unei călătorii, precum şi urmările ei sunt foarte di­fe­rite de la persoană la persoană. Sigur că, în parte cel puţin, ele depind şi de scopul sau de motivul care-l face pe om să plece la drum. La orice nivel intelectual sau de simţire, călătoria este rezul­ta­tul unei căutări, al unei tentative de cunoaştere. Poţi călători şi să te (re)găseşti sau să te pierzi (în lume?). Poţi călători ca să cu­noşti şi ca să te cunoşti sau ca să (te) uiţi sau ca să-ţi pierzi urma. Poa­te că ceea ce diferenţiază, în ultimă instanţă, aceste reacţii atât de diferite este capacitatea de minunare. Apoi, calitatea mirării. Să nu rămâi blocat în fascinaţie, bolnav de ea.

Ce căutăm, de fapt, călătorind? Cât de bine ştim ce căutăm şi dacă ceea ce căutăm este cel mai potrivit lucru? Poate, cel mai adesea, căutăm o eliberare, fie ea şi temporară, de sub imperiul ne­cesităţii zilnice. O aflăm? Părintele Rafail Noica: „Ţineţi minte: oriunde ați fi, căutaţi un singur lucru, căci trăim puţin pe pă­mânt. Singurul lucru important e cuvântul Domnului. «Căutaţi mai înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui» (…). Dacă înţelegeţi îndemnul meu, veţi găsi ceea ce căutaţi la fel de bine în Apus, ca şi în România”.

Călătoria implică în ea, din păcate, posibilitatea rătăcirii. Călăto­ri­ile spirituale, într-un chip mult mai grav. Şi într-un caz, şi în ce­lă­lalt este vorba de rătăcirea Căii („Eu sunt Calea…”). Părintele Ra­fail spunea: „După doi ani de rătăcire «culturală» am văzut că m-am înfundat într-o alee fără ieşire…”. Și tot el: „În absolut, sunt numai do­uă lucruri tranşante care se exclud: adevărul şi rătăcirea”.

Marele avantaj al oricărei călătorii îl poate reprezenta întoarcerea acasă, ieşirea din poveste. Este un sentiment pe care nu-l poţi trăi de­cât plecând, şi de care e bine să nu te lipseşti. Plecat de acasă, rămâi un străin. Oricât de bine primit, un străin. Tu ai istoria ta de locuit, de încărcat. Oricât de bine te-ai simţi, ceva îţi lipseşte. „Ce­va” pe care nu-l poţi explica fără să-l destrami. În plus, de la un mo­ment încolo, un sentiment de risipire… cine nu-l are, nu are încă un „acasă”. Sau cum zicea același fiu al filosofului de la Păltiniș: „Eu am pribegit ca un străin”.

Dar desigur că există şi o mitologie a „străinului” şi, poate, un rost al lui… Sunt şi drumuri care, deşi nu se închid, nu înseamnă ne­a­părat rătăcire, pierdere. Dar cred că întoarcerea este esenţială.

Şi moartea trebuie să aibă caracter de întoarcere, să nu fie o „ieşire de pe orbită” şi o „pierdere în spaţiu”. Hristos ne-a a­ră­tat şi ne-a înlesnit această posibilitate.