Despre creştinismul românesc

În perioada interbelică şi imediat după, Ilie Mandiuc era o persoană destul de implicată în mişcarea culturală şi socială a Bucovinei. În 1943 a publicat, cu text trilingv (român, francez, german), un volum intitulat „Mănăstirea Suceviţa“, iar în deceniul anterior îi apăruse broşura „Creştinism şi comunism“ (1934), din care spicuim:

„După ce ne-am convins că comunismul nu seamănă decât dezastru, voi căuta în a doua parte a lucrării să arăt evoluţia şi foloasele creştinismului la români, ca apoi să ne facem o adevărată credinţă de viaţă în aceste vremuri de criză morală, când minciuna domneşte peste tot, când viaţa întreagă e smulsă de pe piedestalul moral pe care ea trebuie să stea neclintită şi să crească nestânjenită; când egoismul cel mai brutal a luat locul altruismului predicat fariseic peste tot şi biserica e tot mai mult goală, pe când cârciuma de alături geme de lume. Trebuie să deschidem ochii bine, mai ales acum, când steaua neamului nostru condusă de Dumnezeul Părinţilor noştri a ajuns pe culmile zenitului, şi să ne întoarcem privirile înapoi spre biserica neamului şi să ţinem sus crucea, singura noastră armă cu care am izbândit, spre biserica mare a neamului nostru, singura învăţătoare a satului şi a târgului, care a urmărit de veacuri idealul de omenie şi de înălţare a minţii, sustrăgând pe om de la preocupările mărunte şi meschine ale vieţii.

Prin biserică a pătruns izvorul de bunătăţi preţioase atât pentru om cât şi pentru neam, căci ştiut este că un neam progresează dacă se întemeiază pe şcoală şi biserică şi în istoria universală rareori un popor şi-a păstrat fiinţa sa întreagă fără şcoală şi organizare bisericească în bătaia vânturilor şi prin negura tuturor furtunilor, aşa cum şi-a păstrat-o neamul românesc. Poporul român n-a avut parte de fericirea libertăţii şi nici nu s-a bucurat de lumina şcolii, nici n-a avut norocul bogăţiei pe un pământ atât de darnic înzestrat de bunul Dumnezeu, poporul nostru necăjit s-a adăpostit de vitregia vremurilor în tinda şi pridvorul bisericii, în faţa altarului, sub pulpana salvatoare a Dumnezeului nostru.

De privim trecutul neamului, dăm de întreitul rol al bisericii, rolul naţional, cultural şi educativ. Limba noastră românească s-a format şi păstrat în tinda şi la altarul sfintei noastre biserici, pe prispa chiliilor mărunte afundate prin desişurile codrilor, conştiinţa românească a fost mereu trează. Biserica românească n-a privit şi nici nu priveşte naţionalitatea ca o abstracţie, ca ceva indiferent, ci dimpotrivă o socoteşte ca o realitate, din care cauză biserica noastră e ortodoxă şi naţională. Biserica a fost totdeauna un mare scut de apărare a neamului, când a fost atacat. Ne-a fost leagăn şi mormânt, din care cauză în conştiinţa poporului românesc naţionalismul era identic cu ortodoxismul; sfânt şi românesc, noţiuni interferente şi indisolubil legate. Cine se declara duşmanul credinţei, era şi duşmanul poporului şi numai aşa ne explicăm uciderea lui Iacob Eraclid Despotul de către boierii moldoveni, de vreme ce acest domnitor îşi bătuse joc de credinţa strămoşească, înfiinţând o şcoală luterană la Cotnari şi topind potirele de aur ale bisericii noastre pentru a-şi plăti lefegiii lui. Credinţa ortodoxă a fost singura putere care a menţinut unitatea grupelor sociale chiar începând cu epoca de formaţie a neamului nostru şi de multe ori episcopii şi preoţii erau conducătorii acelor grupe.(...)

Bisericii şi literaturii religioase îi datorăm cele dintâi manuscrise în limba română şi tot ei îi datorăm împământenirea limbii naţionale, începând cu cărţile de ritual, ca apoi să ajungă limba statului. Cele dintâi scânteieri de poezie românească, de colinde populare, le datorăm mitropolitului Dosoftei. Din cetitul ceaslovului de prin chiliile sărăcuţe au ieşit ierarhi şi mitropoliţi, care au fost adevăraţi stâlpi ai neamului şi ai ortodoxiei noastre“.