Despre zorii democrației

În ziua de 2 octombrie 1919, la zece luni după Unirea din 1 Decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat, la care erau chemați să participe, pentru prima oară laolaltă, locuitorii Vechiului Regat al României, ai Basarabiei, ai Bucovinei și ai Transilvaniei. Scrutinul s-a desfășurat în 2, 3 și 4 noiembrie pentru Adunarea Deputaților, respectiv în zilele de 7, 8 și 9 noiembrie pentru Senat.

Din păcate, datele din Transilvania nu s-au păstrat, dar știm că, în restul țării, pentru Adunarea Deputaților s-au prezentat la vot 1.324.563 din cei 1.916.225 cetățeni cu drept de vot înscriși în listele electorale, adică 69,12%, iar pentru Senat prezența a fost de 75,36%, votând 724.876 de cetățeni din cei 961.824 înscriși în listele electorale.

În perioada 1928 - noiembrie 1933, în România au avut loc trei alegeri parlamentare și s-au succe­dat la conducerea țării nu mai puțin de nouă gu­ver­ne, urmate de alte cinci până în 1937. În 10 fe­bruarie 1938, regele Carol al II-lea a demis guvernul condus de Octavian Goga și a proclamat dictatura regală, iar la 16 decembrie 1938 a fost creat Frontul Renașterii Naționale, ca partid unic.

La 14 septembrie 1940, România a devenit Stat Național-Legionar, până în 14 februarie 1941, când acesta a fost abrogat și s-a instaurat dictatura militară a generalului Ion Antonescu. Iar în 19 noiembrie 1946, rezultatele oficiale, sever măsluite, sub influența sovietică, au dat drept câștigători PCR și aliații lor din Blocul Partidelor Democrate.

Dacă ne uităm bine, a fost democrație parlamentară doar 19 ani, după care a urmat dictatura comunistă, în care numai despre alegeri libere nu putea fi vorba, iar susținătorii democrației au înfundat pușcăriile.

A venit din fericire, chiar dacă foarte târziu, anul 1989, cu căderea comunismului în toată Europa de Est, inclusiv, la scurt timp, URSS. România a fost din păcate singura țară care a plătit tribut de sânge ca să scape.

La cinci luni după decembrie, s-au organizat primele alegeri libere din noul sistem social-politic. Au urmat, până azi, încă 23 de runde de alegeri locale, parlamentare, prezidențiale și europarlamentare, plus opt referendumuri. Nu se poate spune că n-am putut să ne exercităm cel mai important drept al democrației!

M-am gândit la toate acestea pentru că se împlinesc 34 de ani de la tulburările din 28-29 ianuarie 1990, doar un episod dintr-o lungă serie de evenimente care au început în 12 ianuarie 1990 (într-o zi de doliu național!) și s-au încheiat, oarecum, cu cea de-a șasea mineriadă, din februarie 1999.

În 29 ianuarie 1990 s-a jucat o carte esențială a noului sistem politic. În orice democrație, protestele publice fac parte din logica acesteia, fiind în fapt a doua formă de participare directă, după alegeri - câtă vreme sunt lipsite de violență. Ideea de contramanifestație, însă, este din alt film - mai ales dacă implică violență.

Să nu ne ascundem după degete: a fost rău. Inclusiv pentru imaginea României.

Dar să vedem și jumătatea plină a paharului: în urma unor asemenea evenimente, am învățat, mai repede sau mai încet, ce înseamnă democra­ția.

Pentru că atunci eram doar în zorii ei...