Dicționar teologic: binecuvântare

I. Act sfânt și sfințitor, acțiune și mișcare de cult care marchează începutul slujbelor, cu o formulă specială care se deosebește după însemnătatea sau importanța slujbei care este săvârşită.

Sunt două feluri de binecuvântare: mare și mică. Binecuvântarea mare este următoarea: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” Această binecuvântare se rostește la începutul Sfintei Liturghii și al următoarelor Sfinte Taine: Botezul, Cununia și Maslul.

Binecuvântarea mică este: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.” Această binecuvântare se rostește la începutul laudelor bisericești: Vecernie, Pavecerniță mare și mică, Miezonoptică, Utrenie, Ceasul al III-lea și Ceasul al IX-lea și la mijloceasurile I și al III-lea.

De asemenea, rostim binecuvântarea mică la Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii, la ierurgii și la celelalte slujbe sau rânduieli din cuprinsul Ceaslovului și al Molitfelnicului.

Binecuvântarea, atât cea mare, cât și cea mică, o rostește episcopul sau preotul, diaconul zicând doar îndemnul pentru rostirea ei.

În afară de acestea mai există și a treia binecuvântare pe care o rostim la slujba Utreniei, care este binecuvântarea propriu-zisă a acestei laude și pe care o rostim, după partea introductivă, înaintea celor șase psalmi: „Slavă Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.” Aceeași binecuvântare o mai întâlnim la slujba Te Deum-ului, la „Rugăciunea de mul­țumire” sau Cununia de aur, de argint și de platină și la Utrenia din noaptea Învierii și în Săptămâna Luminată. Toate aceste formule de binecuvântare au semni­fi­cație teologico-simbolică. Prin binecuvântarea mare preamărim Împărăția lui Dumnezeu.

Toate cele trei binecuvântări sunt o formă de rugăciune prin care aducem lui Dumnezeu laudă și preamărire ca să intrăm în legătură cu El, căci de Dumnezeu nu ne putem apropia decât în stare de rugăciune.

Toate cele trei binecuvântări sunt însoțite de acte și gesturi liturgice; la prima facem semnul crucii, la a doua facem semnul crucii cu Evanghelia peste Sfântul Antimis, apa de sfințit și peste untdelemn, iar la Utrenie cădim  de trei ori cruciş în faţa Sfintei Mese.

II. Semn prin care împărtășim pe cei binecuvântați de sfințenia și darurile lui Dumnezeu.

În această categorie intră toate binecuvântările din timpul Sfintei Liturghii:

- binecuvântarea intrării la Vohodul mic; a vremii cântării celei sfinte pentru diacon;

- binecuvântarea Tronului ­celui de sus;

- a cititorului Apostolului și a cred­in­cioșilor cu „Pace ție, cititorule!” și „Pace tuturor!”;

- binecuvântarea diaconului îna­inte și după citirea Evangheliei, după ieșirea cu Cinstitele Daruri;

- a credincioșilor înainte de Crez și după, cu mâna și crucea;

- a Sfântului Agneț și a Potirului, a amândurora, a diaconului, după epicleză;

- a anafurei, a dia­conului și credincioșilor înainte de Tatăl nostru, a Căldurii;

- a cre­din­cio­șilor înainte de împărtășire, la Rugăciunea amvonului și înainte de otpust.

III. Semn și act prin care se sfințesc Cinstitele Daruri și prinoasele aduse de credincioși: pâine, grâu, vin, untdelemn la Litie, sau când se aduc daruri la sărbători, coliva, salcia de Florii, strugurii, la 6 August, sau cărnurile, ouăle și pasca la Înviere.

La orice binecuvântare, episcopul folosește ambele mâini, preotul numai mâna dreaptă, iar diaconul nu binecuvântează. Binecuvântarea, fiind act sfânt și sfințitor, mijlocește harul lui Dumnezeu pe care slujitorii îl împăr­tă­șesc credin­cioșilor.

IV. Aprobare, permisiune, învoire de a săvârși ceva, de a întreprinde lucrări în interiorul Bisericii.

V. Semn însoțitor al formulei de salut.

Binecuvântarea se face cu crucea sau cu mâna, având degetele așezate în formă de cruce.

Bibliografie generală

1. Nicolae D. Necula, „Binecuvântare”, în Ștefan Buchiu, Ioan Tulcan (coord.), Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. BASILICA, București, 2019