O călătorie în deltă

Nu știu cum o să fie în cer, dar știu cum este între ceruri. Acolo mi s-a părut că sunt, dacă nu cumva chiar am fost, în cele trei zile petrecute recent în Delta Dunării. Cum nu-mi place să pescuiesc, deși m-am născut într-un sat împrejmuit de heleșteie, am lunecat ore în șir pe luciul apei, purtat de vaporașul lui Mitru Cri­șan, un ardelean care trăiește la Slobozia și care are năravul, cum se spune prin Vărșandul său natal, de a-și invita prietenii, aproape în fiecare an, în câte o scurtă vacanță.

Am fost, numărându-l și pe acest om frumos, ce-și împarte întotdeauna bucuriile cu alții, necazurile păstrându-le doar pentru sine, doisprezece de toți. Ca într-un celebru film american. Doar că n-a fost nici unul dintre noi furios.

În timp ce prin alte locuri din țară răpăia ploaia, pe canalul Caraorman, unde se află pensiunea care ne-a găzduit, a fost în fiecare zi senin. Nu numai în privința vremii am fost norocoși, ci și în cea a barcagiului ce ne-a dus, pe scurtături numai de el știute, prin locuri în care era la fel de multă liniște ca la începutul lumii. Se auzea doar zborul păsărilor, nu foșnetul aripilor în aer, ci zborul, care seamănă la sunet cu gândurile. Nu și cu cele ale pelicanilor, pe care i-am întâlnit pe lacul Bogdaproste (Bogdaproste, Petrică!, pentru ideea de a ne duce cu barca acolo).

Liniștea de mai devreme se face toată fărâme, transformându-se într-o hărmălaie plină de poezie. Doar că în loc de versuri, vezi împreunându-se armonios sute de ciocuri, care sfâșie văzduhul, cosându-l aproape imediat la loc. Onomastica drumurilor de apă ce le străbatem în viteza vorbelor pe care le rostește barcagiul, care știe totul despre deltă, are ea însăși poezia ei. La amiază, Roșu, Roșuleț, Puișor sunt doar câteva dintre numele locurilor prin care trecem.

Revăd Sulina după mai bine de 40 de ani. Erau doar două mașini în oraș atunci. Acum sunt de ordinul sutelor. Vechiul far a fost scos la pensie. Orașul însuși pare să se fi pensionat. Are aerul unui bătrân ce merge sprijinit în baston. Din tot ce însemna Sulina la prima mea venire aici, puține lucruri au mai rămas vii acum. Cel mai viu dintre toate e, oricât ar părea de ciudat, cimitirul maritim, care se încăpățânează să trăiască pentru a avea cine să le spună turiștilor povestea orașului de altădată, când clocotea de viață și când Administrația Dunării de Jos își avea sediul aici. Clădirea a rămas și acum. Orașul de atunci a murit. Moare în fiecare zi câte puțin. Noroc cu Jean Bart, fostul elev al institutorului Ion Creangă, care i-a pus sufletul la păstrare în romanul Europolis.

La Mila 23, unde s-a născut și a copilărit Ivan Patzaichin, vin pentru prima oară. Ne potolim foamea în curtea casei vecine, la doamna Lucia, care îl recunoaște pe Octavian Ursulescu, membru al grupului nostru, și ne cântă câteva vechi cântece lipovenești. Ascultându-le, chiar mă simt între ceruri, un loc cât se poate de potrivit pentru a-mi aminti de cele două întâlniri pe care le-am avut cu marele sportiv care și-a petrecut copilăria în curtea de alături. O dată, la Bookfest. Da, regretatul nostru campion obișnuia să meargă la târgurile de carte.

Tot pentru prima oară mă aflu și la Letea. Păcat de faima locului. Debarcaderul la care trag ambar­ca­țiunile cu turiști nu e din secolul acesta, ci dintr-un timp care a trecut de mult. Se aud câțiva cai nechezând în depărtare. Aproape că înțeleg de ce este nechezatul lor atât de trist.

Altminteri, cum zice prietenul Tudor Amza, care ne citește din poeziile sale, pe drumul de întoarcere, delta este cea mai proaspătă felie de Românie. Ea ne dă frumusețe cu carul. Oamenii îi dau, însă, foarte puțin ei. Nu e vorba de localnici. Aceștia fac tot ce pot să țină frumusețea deltei întreagă. Dar fără ajutor de mai sus n-au cum s-o scoată întotdeauna la liman. Oricât de tare ar trage la rame. Și trag. Fără zborul păsărilor și fără bătăile inimilor lor, liniștii deltei i-ar fi cu neputință să se facă auzită!