Dificultatea rugăciunii

Patericul egiptean păstrează o meditaţie duhovnicească a avvei Agathon, născută din experienţa lui spirituală. Întrebat de fraţi care dintre toate virtuţile pretinde efortul cel mai mare, bătrânul a răspuns: „Iertaţi-mă, eu socotesc că nu există altă trudă decât să te rogi lui Dumnezeu. Căci de fiecare dată când omul vrea să se roage, duşmanii îl îmbrâncesc, ştiind că de nimic nu sunt împiedicaţi mai tare decât de rugăciunile către Dumnezeu. Orice ocupaţie ar avea omul, dacă stăruieşte în rugăciune, dobândeşte pacea sufletească. Rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare.“

Acest cuvânt al bătrânului Agathon ne pune în faţa unei realităţi cu care se confruntă toţi cei care se nevoiesc într-un fel sau altul, dar le este greu să o accepte. Vorbesc aici despre dificultatea rugăciunii. Rugăciunea impune un efort extrem pentru că nici o altă activitate omenească nu ridică asemenea opoziţii demonice. Şi tocmai dificultatea rugăciunii este cea care îi dovedeşte importanţa, centralitatea ei în viaţa duhovnicească. Este lucrarea de căpătâi a celor care Îl caută pe Dumnezeu, fiind cea mai importantă armă a spiritului. În această logică a războiului spiritual este cât se poate de firesc ca rugăciunea să se săvârşească cu mare greutate şi opoziţie demonică. La aceasta se adaugă şi rezistenţa firii căzute la venirea harului.

O viaţă trăită în rugăciune este o viaţă de ardere, dusă într-un efort constant, adesea până la sânge, de a menţine vie rugăciunea. Lucrarea aceasta este tainică, ascunsă. Asceţii din toate vremurile s-au ferit pe cât putinţă să vorbească despre ea în detaliu pentru a se proteja de căderile în mândrie. Astăzi însă monahii sunt criticaţi din perspectiva inutilităţii lor sociale. Sunt priviţi ca nişte oameni slabi, care, neputând face faţă lumii, au eşuat în mănăstiri, unde duc o viaţă călduţă şi confortabilă. Observaţia avvei Agathon aruncă o altă lumină asupra aventurii monastice. De bună seamă, doar pentru cei care au ochi şi disponibilitate să vadă şi să înţeleagă. Monahismul este o viaţă dedicată rugăciunii. Iar o asemenea viaţă, asumată în mod real, se trăieşte la o mare intensitate. Este foc continuu.

Cuvântul avvei Agathon are şi o semnificaţie practică pentru toţi cei care se roagă sau încearcă să o facă. Acestora li se spune că rezistenţa faţă de rugăciune au trăit-o şi marii pustnici. Această opoziţie face parte din „regulile jocului“. Cuvântul bătrânului este o mărturie indirectă a solidarităţii celor care insistă în rugăciune, se străduiesc să înfrângă piedicile demonilor şi să depăşească opoziţia firii căzute. Altfel spus, avva Agathon mărturiseşte că rugăciunea este dificil de făcut pentru toţi, indiferent unde s-ar afla pe calea mântuirii. Dar greutatea nu înseamnă imposibilitate şi nicidecum nu este motiv de deznădejde şi argument pentru delăsare. Cu toţii trec pe acolo, dar „orice ocupaţie ar avea omul, dacă stăruieşte în rugăciune, dobândeşte pacea sufletească. Rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare“.

Când vorbim despre rugăciune şi dificultatea ei trebuie să ne amintim şi de un cuvânt al Sfântului Siluan Athonitul, care arată că rugăciunea făcută prin propriile puteri, ca efort solitar, este grea, dar când vine harul lui Dumnezeu, acesta ne ajută şi rugăciunea se face cu uşurinţă. Căci „în mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim“. Dar până la uşurinţa rugăciunii trebuie traversat deşertul uscat al rugăciunii făcute cu multă trudă, care, însă, niciodată nu va putea fi uitat.