Discernământ, libertate și risc

Dacă ar fi să alegem dintre toate învă­țăturile Patericului care este cea mai importantă, cu siguranță că o ierarhizare ar fi nedreaptă și abuzivă. Toate sunt importante, însă nu toate ies în evidență în aceeași măsură. Totuși, în urma unei lecturi atente se va putea cu ușurință observa cum tema discernământului apare implicit în numeroase povestiri. ­Avva Pimen mai cu seamă este un ascet al cărui discernământ practic îl face să fie căutat de numeroși monahi, cărora le oferă un set de răspunsuri personalizate. Monahul Pimen, călugărul simplu din deșert, poate surprinde gândul lui Dumnezeu pentru fiecare din cei care îl cercetează și în felul acesta să le dea un imbold pentru mântuire.

O asemenea situație găsim în apoftegma 22. Este vorba acolo despre un frate care a venit la avva Pimen și i-a zis: „Îmi semăn ogorul și dau din el de pomană”. Avea fratele nevoie de confirmarea cuiva că ceea ce face el este după voia lui Dumnezeu. Gândul mângâietor al avvei Pimen l-a împins pe frate să facă și mai mult bine. A fost pentru el sursă de energie și de mângâiere. Avva Anub, fratele mai mare după trup al lui Pimen, când a aflat povestea l-a apostrofat. „Nu te temi de Dumnezeu să spui asemenea vorbe fratelui?” Anub avea autoritate, iar Pimen o respecta, chiar dacă el însuși ajunsese să fie apreciat pentru înțelepciunea lui. Pimen se smerește în fața lui Anub, îl cheamă înapoi pe fratele care se ocupa de grădinărit și retractează ceea ce spusese mai devreme: îi spune să nu se mai ocupe de țarină pentru că nu este treabă de călugăr. Majoritatea monahilor din deșertul egiptean erau țărani, își iubeau pământul poate la fel de mult ca țăranii din cărțile lui Rebreanu. Legătura lor cu natura era adâncă. Îi spune așadar avvei Pimen: „Nu știu să fac ­altceva și nu pot să rămân cu ogorul nesemănat”. Toată scena se petrece sub privirea avvei Anub, care înțelege că a greșit și își cere iertare. Pimen zice: „Am știut de la început că nu e treabă de călugăr, dar am vorbit după cugetul lui, îmboldindu-l să se ostenească întru milostenie. Acum va face același lucru, dar plin de supărare”.

Povestirea se termină aici, fără alte clarificări. Părinții sunt niște maeștri ai stilului, care nu plictisesc prin detalii prea multe și prin explicații fără rost. Avva Anub se dovedește în această povestire a fi un ascet lipsit de flexibilitate sufletească. Aplică măsurile asemenea lui Procust, distruge tot ce nu intră în cadrele pe care și le-a fixat. În mod paradoxal, măsura cu care măsoară avva Anub este bună și este corectă. Dar în pofida corectitudinii măsurii, rezultatul este dezastruos. Iar pomul bun se judecă după roadele sale, avertizează Domnul în Evanghelie (cf. Mt. 7, 20).

Discernământul presupune libertate și risc. Iar combinația dintre cele două este cel mai bine scoasă în evidență de Pilda talanților. Cei care investesc talanții primiți își asumă un risc. Riscă să piardă totul, dar aceasta se dovedește singura cale de salvare. Aplicarea aridă, fără de nuanțe a normei (cum procedează în cazul nostru avva Anub), este echivalentă îngropării condamnabile a talantului despre care vorbește Domnul în parabolă.