„Doctori” fără de știință, dar cu arginți

Privită prin lentila televizorului, România arată ciudat. O menajerie plină cu impostori, cu demagogi, cu bă­tăuși, cu șuți, cu femei ușoare, cu dro­­gați, cu escroci, cu șoferi in­con­știenți, cu zăpăciți de toată mâna... Parcă cineva ne-a dereglat grav busola bunului simț, a normalității, a decenței publice. Și peste toate, ca un corolar al deznădejdii, incapacitatea instituțiilor statului de a ges­tiona ordinea și siguranța publică. E drept, asta prezintă în flux televiziunile de știri, site-urile de presă și rețelele de socializare. Pentru toți aceștia, borhotul moral în care fierbe continuu România este sursă de venit, de rating, de notorietate. Și te întrebi, automat: asta este țara în care trăiesc eu? Asta e țara în care mă rog, în care îmi fac pelerinajele și concediile, în care muncesc, în care îmi cresc copiii și în pământul căreia vreau să mă îngrop? Ce-i drept, mergând pur și simplu pe stradă ai parte doar de o fărâmă de breaking-news (la nivel de mitocănie, murdărie și dezordine, mai ales), restul îl scot la iveală și îl livrează cei de la știri.

Am fost recent în Maramureș, la Rohia, cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Eram curios să mai văd cum arată România „profundă”, adică acel segment reprezentativ prin număr și analizabil prin prisma unui mare eveniment religios. O bună frântură de țară, un eșantion statistic important s-a derulat prin fața ochilor vreme de câteva ceasuri. Și ce-am văzut? Oameni în mare parte curați, bine îmbrăcați (nu vorbesc aici de gust, căci se pot scrie tomuri de satiră savuroasă despre tricourile „Gucci” și ochelarii „Armani” auriți asociați cu sumne și clopuri de pai), sosiți din toată țara, cuminți în manifestări, decenți în atitudinea lor religioasă. Am văzut și persoane îmbrăcate impecabil din cap până în picioare, am văzut și pelerini „de profesie”, am văzut și clerici spilcuiți, am văzut și unii copii șăgalnici, alții inocenți, obișnuiți cu slujbele Bisericii. Una peste alta, uriașa adunare de creștini îți dădea curaj duhovnicesc, îți crea temei de speranță gândindu-te că nu e totul pierdut. Și asta sub bagheta unui episcop care a ajuns etalon de civilitate și prospețime a acțiunii publice. Însă absența oricărei știri (exceptând TRINITAS TV) arată gradul de dezinteres pentru astfel de evenimente „cuminți” și „previzibile”, care împrăștie damf de șomaj prin redacții. Cu alte cuvinte, nimic de spus pe marginea participării câtorva mii de închinători în muntele Rohiei...

Pe scurt, România nu pare „nici așa, nici altminteri” - vorba lui Caragiale, „nu stăm nici bine, nici rău”. Dar cum stăm, de fapt? Care e „starea națiunii” române? Cum arătăm, de fapt, plasați într-o oglindă obiectivă? Singurul indiciu la care cred că trebuie să ne raportăm îl constituie calitatea elitelor țării, adică a celor care conduc, care imprimă mersul societății, care poartă pe umeri destine colective. Sunt cei care din prezent ne ghidează spre viitor, sunt cei care au chipul imprimat deja în viitorime. Sunt cei selectați de societate să îi poarte interesele, să îi făurească un destin, o viziune, să-i asigure bunăstare, educație, ordine, confort, siguranță.

Iar elitele în sine, ce ne spun nouă acum? Sau, mai bine zis, perfor­man­ța lor profesională și morală unde plaseză țara? Bunăoară, vorbind des­pre elitele din educație, știm că nici o universitate din România nu figurează în top 1.000, clasament cu mai multe variante cunoscute drept Academic Ranking of World Universities sau QS University Ranking. În ambele clasamente conduc americanii prin Harvard și MIT, alături de britanici prin Cambridge și Oxford. Admit că lumea anglo- americană excelează de secole în sistemul educațional, însă aș lua ca exemplu din țările vecine chiar Bulgaria: locul 561 este ocupat de Universitatea din Sofia „St. Kliment Ohridski”... România, cu cei 80.000 de doctori (!) în diverse domenii, nu atinge performanțe planetare, suntem o biată provincie educațională la periferia marilor sisteme de valori. Teoria formelor fără fond enunțată de Titu Maiorescu încă de la sfârșitul secolului al 19-lea este perfect actuală și azi în România. Iată ce zicea marele om de cultură: „Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură”. Și continuă astfel: „Mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi” (În contra direcției de azi în cultura română).

Așadar, Caragiale și Maiorescu au înțeles și anticipat marca identitară a progresului românesc: formele fără fond, de care singuri suntem răspunzători. Singura instituție care folosește în egală măsură atât forma, cât și fondul misiunii sale, a lucrării la care este chemată și pentru care ființează, este Biserica. Dar parcă și aici începe să se insinueze perifid maladia mai sus amintită. Despre aceasta însă, cu altă ocazie...