Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dumnezeu e aici şi pretutindeni

Dumnezeu e aici şi pretutindeni

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 17 Iun, 2014

Avva Visarion, pustnicul egiptean, a fost un mare făcător de minuni, ascuns în spatele unei biografii care a ajuns până la noi doar fragmentar. Cu certitudine ştim că a trăit în Sketis, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Prin tradiţie s-a transmis că a fost ucenic al marilor bătrâni Antonie şi Macarie Egipteanul. Multe dintre apoftegme îl au ca povestitor pe avva Dulas, cel care-i duce mai departe memoria.

În această categorie se găseşte şi prima dintre apoftegmele care îi sunt dedicate. Avva Dulas îşi aminteşte o minune pe care a trăit-o în preajma bătrânului Visarion. Minunile pe care bătrânul le face au rezonanţe vechi-testamentare, iar în această povestire sunt două elemente care îl evocă pe Moise şi peregrinarea sa prin pustie, în fruntea poporului ales. Iată şi apoftegma: „Avva Dulas, ucenicul avvei Visarion, zicea: Mergând noi odată pe ţărmul mării, am însetat şi i-am zis avvei Visarion: «Avva, mi-e tare sete». Bătrânul a făcut o rugăciune şi-mi zice: «Bea din mare». Apa s-a îndulcit şi am băut. Apoi am luat şi într-un vas, ca nu cumva să-mi fie sete mai târziu. Bătrânul însă m-a văzut şi mi-a zis: «De ce ai pus apă în vas?». Eu îi zic: «Iartă-mă, ca să nu-mi fie sete mai târziu». El mi-a răspuns: «Dumnezeu e-aici şi pretutindeni».“

Asemenea evreilor rătăcitori prin deşert, Dulas însetează, iar avva Visarion se roagă şi ucenicul îşi astâmpără setea în mod miraculos. Minunea e similară celei făcute oarecând de Moise, care a izbit cu toiagul în stâncă, de unde a curs apă bună de băut (cf. Ieş. cap. 17). Mai avem încă o asemănare cu Vechiul Testament. Ajuns aproape de limita puterilor omeneşti şi începând să regrete plecarea din Egipt, unde avea mâncare suficientă, poporul ales este hrănit de Dumnezeu cu mană. Domnul le cere în schimb să nu acumuleze, să nu îşi facă provizii de mană (Ieş. 16, 4). În felul acesta le este pusă la încercare încrederea pe care o au în Dumnezeu şi în fidelitatea Lui faţă de promisiunile Sale. Tentaţia aceasta a chivernisirii o are şi avva Dulas, care îşi face provizii de apă. Am putea spune că aici este la mijloc doar instinctul de conservare, nimic nelalocul lui.

Şi totuşi, există o ordine spirituală a lucrurilor în care o altă logică guvernează. Monahii s-au refugiat în pustie, au renunţat la orice confort şi siguranţă pentru a se părăsi în mâinile lui Dumnezeu. Într-un fel s-au descentrat, adică şi-au mutat centrul existenţei lor în Dumnezeu, căruia se dedică şi în care investesc toată încrederea. Ajunşi în pustiu, renunţă la orice porniri gospodăreşti, care ar putea să-i autonomizeze şi să-i facă să uite că „Dumnezeu e aici şi pretutindeni“.

În această afirmaţie finală a apoftegmei se regăseşte cheia de interpretare a întregii istorisiri. Pe primul loc nu se află spectacolul minunii, ci încrederea simplă şi firească a avvei în Dumnezeu care face posibilă minunea. Până la urmă gestul avvei Visarion de a renunţa la orice asigurări materiale este unul profund monahal. O reconfirmare a vocaţiei călugăreşti. Odată plecaţi în pustie, asceţii se lasă cu totul în mâinile lui Dumnezeu, în a Cărui intimitate trăiesc pretutindeni. Oamenii aceştia duc până la capăt înţelegerea şi aplicarea în propria lor viaţă a cuvintelor Mântuitorului: „Nu duceţi grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? (…) Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 32-33).