„Dumnezeule, știi că nu mai pot!”

De la Avva Macarie Egipteanul ne-a rămas o apoftegmă scurtă, mai degrabă o scenă din viața marelui ascet, pe care suntem lăsați să o privim fără vreo explicație suplimentară. „Povestea, despre Avva Macarie, că odată, venind de la Sketis încărcat de coșuri, a obosit, s-a așezat și s-a rugat așa: «Dumnezeule, știi că nu mai pot!» Și îndată s-a pomenit lângă fluviu.” Bătrânul ascet nu s-a cruțat niciodată, în viața lui, care se petrece mereu sub ochii Domnului, și-a presat mereu limitele, le-a împins cât mai departe. Dar a făcut mereu aceasta punându-și încrederea în Dumnezeu, și nu în sine. Marea aventură ascetică nu a fost niciodată o competiție olimpică, nu s-a încercat vreodată stabilirea unor recorduri, a unor praguri superioare de rezistență la efort, la nesomn, la foame ori la sete. Părinții deșertului se abandonează plini de speranță și încredere în brațele lui Dumnezeu. Au o singură certitudine: Dumnezeu este prezent mereu lângă ei. Când renunță la tot, rămâne o singură plasă de siguranță, purtarea de grijă a Domnului.

Prin asceza lor, prin sforțările lor necontenite, monahii din pustie Îl obligă pe Dumnezeu. E un cuvânt tare, poate prea tare. Dar aceasta este felul în care ei înțeleg să trăiască acele cuvinte din Evanghelie: „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila”, sau prin violență, cum sună unele traduceri. „Sila” aceasta este o altă expresie a abandonului total în brațele lui Dumnezeu.
Avva Macarie își recunoaște înfrângerea înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știi că nu mai pot!” O face fără viclenie și fără să ceară ceva. Total cedează și își mărturisește limita și neputința. Suspinul său este însă un gest definitiv de smerenie și abdicare. Prin aceste cuvinte arată că își mută integral încrederea din sine și propria sa nevolnicie, în Dumnezeu. Acesta este actul care creează spațiul necesar pentru lucrarea lui Dumnezeu, îi dă Domnului libertate totală. Dumnezeu acțio­nează în spațiul pe care îl face posibil smerenia. Smerenia este prin excelență mediul sufletesc în care se poate manifesta harul mângâietor al Duhului Sfânt.

Smerenie, abandon în mâinile lui Dumnezeu și totuși efort până la capăt, răbdare și nădejde sunt caracteristicile vieții creștine pe care le propun Părinții deșertului. Și fac aceasta mai puțin prin cuvinte, cât prin modul lor de viață la care ne invită să fim spectatori în fiecare dintre apoftegmele Patericului egiptean.