Educaţie şi integrare: Momente ale trecerii şi petrecerii

Dimineaţa devreme, prin decembrie. Zloata de afară prinde a se preschimba în ninsoare. Copacii iau o nouă înfăţişare, alta decât până acum, şi desluşesc în coroanele lor chipuri inedite, animale fantastice, alcătuiri curioase, doar de mine dorite. Ce bine e când universul din jur îţi confirmă ceea ce tu năzuieşti!

Neaua se aşterne încet-încet, ies sfios în curte, parcă e o altă curte, lucrurile au un alt contur, sunt mai aparte evidenţiate şi altfel aşezate. Vreo trei vecini dau o mână de ajutor la tăierea porcului. Stau departe de locul cu pricina, mi-e teamă şi milă în acelaşi timp; porcul - porcul meu, căruia i-am cărat astă-vară atâtea traiste cu buruian - nu va mai fi. Între mine şi animal se născuse o anume solidaritate, o empatie, chiar prietenie. Nu cred în ideea că animalele nu au suflet. Iar peste sufletul lor se adaugă sufletul nostru. Zgomote înfundate, „ţine-l tu, Ioane, de picioare“, „vezi unde bagi cuţitul“, guiţături de se-aud în şapte sate, grohăituri din ce în ce mai stinse. Treaba este terminată. Şi a fost întuneric şi între timp s-a făcut ziuă, primul moment.

Foc domol de paie, miros de păr pârlit, glume, râsete. Mai întâi, animalul este înfăşurat atent în flăcări de paie, după care este întors pe toate părţile, spălat cu multă apă şi ras cu un cuţit cu lama mare, în mai multe rânduri, până ce tata este mulţumit. E tras apoi alături, pe o masă, după care este tăiat cu mult meşteşug de un nene în vârstă, care ştie rostul lucrului. Nu-s prea mulţi oameni în sat care se pricep la aşa ceva. Trebuie să tocmeşti pe cineva cu câteva zile înainte, căci e mult de lucru în perioada asta. Tranşatul durează destul timp, motiv pentru care se discută de una, de alta, se mai pune de-o dregătorie, se mai bea câte o cană de vin fiert. O bucată de vreme te zbengui printre ei, le mai încurci treburile şi la un moment dat te plictiseşti, îţi vezi de-ale tale, te duci şi te joci în jurul căpiţelor de fân şi de strujeni. Mai spre după-amiază, descoperi în bucătărie o covată mare cu carne multă, rupi fără să te vadă nimeni o bucată de şoric de pe slănină şi o bagi vinovat în gură. Pielea e încă aburindă, iar sarea măşcată presărată pe ea îi dă un gust pe care nu-l poţi uita vreodată. Şi a fost mai multă lume, şi acum au plecat şi ai rămas doar cu ai tăi, al doilea moment.

Lampa cu petrol împrăştie limbi de lumină unduioasă pe pereţi. În casa bunicilor e mai întuneric decât la noi, unde avem lumină electrică. În semiîntunericul de-aici lucrurile nu se văd prea clar, trebuie să le prefigurezi mai mult cu ochiul minţii şi al sufletului. În cadrul acesta e mai mult nevăzut decât văzut, mai mult spirit decât gândire, mai multă dorinţă decât certitudine. Bunicul scoate din spuză nişte cartofi copţi şi le pune într-un castron; feliile de bostan turcesc le mai lasă, pentru a fi pătrunse mai bine. Roadele pământului sunt la ei în casă. Pentru ei, postul e post. Am rămas impresionat de puţinătatea şi simplitatea dietei lor din acest interval de timp: varză murată, moare cu hrean, turte pe plită sau în ulei, bostan fiert sau copt, câteodată măsline (pe vremea aceea erau o raritate), pâine adusă din oraş (ce bună era pe atunci!), cartofi şi fasole, peşte când şi când. Deseori se întâmpla să aibă musafiri, oameni de-un leat cu ei. Cele mai multe discuţii se purtau în jurul războiului pe care îl însoţiseră de la început şi până la sfârşit. Şi mă trezeam şi eu printre soldaţi la Cotul Donului, încercuiţi de ruşi şi mâncând coji de cartofi; mă furişam după un gard când ruşii ne cotropiseră satul şi îl împuşcase pe fratele bunicului, luându-l drept un neamţ, pentru că avea ochi albaştri; asistam la rănirea piciorului bunicului care l-au băgat mai multe luni în spital, fapt pentru care a fost scos de pe front etc. Şi iac-aşa, fost-au bunicii, şi am rămas doar cu amintirea lor, al treilea moment.

Pe plita încinsă fierb sarmalele domol, iar în ceaun se zvârcolesc câteva chişte. Muşchii şi slăninile sunt afară, la afumat, în butoiul de lemn cu foc potolit pe dedesubt. Îl întreţine tata, care iese destul de des din casă, ducându-se când la locul cu pricina, când la magazia cu vin. Asta-i o treabă care durează încă de dimineaţă. E ajunul Crăciunului, iar mirosul uleiului din candelă se amestecă cu cel al bucatelor în fierbere. Maica Domnului cu pruncul mă urmăresc dintr-o icoană ieftină, din hârtie, de pe peretele dinspre răsărit. Crăciunul vine şi pentru mine. Mi-am dat seama când am găsit sub pernă, într-o pungă, o maşinuţă din tablă, cu remorcă, bomboane fondante şi trei portocale. Plus un fular şi nişte ciorapi.

„Asta-i pentru că ai fost cuminte, explică zâmbind mama, dar cică ar fi tare mulţumit dacă şi la anul ai învăţa la fel de bine ca şi până acum“. Nu-mi mai aduc aminte când am desluşit povestea cu Moş Crăciun. De n-aş fi desluşit-o… „Steaua sus răsare, ca o taină mare…“, cântă verii dinspre mama pe la fereşti. Sunt invitaţi în casă, steaua cu cordele multicolore şi clopoţei de-abia încape pe uşă, li se dă câte un bacşiş, sunt întrebaţi de una, de alta. Eu nu am fost niciodată cu steaua, nu ştiu de ce. Şi-mi pare rău. Încerc să adorm într-un târziu, îmi imaginez că şi eu aş putea deveni Moş Crăciun, având de toate, eu dând altora şi nu tânjind mai ştiu eu după ce… Şi a fost o altă zi, şi a venit o nouă noapte, al patrulea moment (urmarea articolului în numărul viitor).