Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Efortul spre recuperarea binelui
Viața părinților deșertului se petrece în singurătate ori în comunități destul de omogene. Sunt prea puține povestiri care vorbesc despre cum ar trebui să ne comportăm cu cei de alte credințe. E destul de greu, în acest context, să vorbim despre un ecumenism al Patericului. Totuși, unele istorii ne pot conduce în direcția aceasta. De fiecare dată, relațiile se întemeiază pe porunca lui Hristos, care nu pune limite dragostei. Nu există granițe confesionale ori religioase ale iubirii. Aproapelui nu i se cere o mărturisire de credință pentru a intra în legătură cu el. Există o umanitate comună care ne leagă pe toți, dincolo de orice care ne-ar putea despărți.
Avva Macarie împreună cu ucenicul său urcau pe muntele Nitriei. Bătrânul își trimite ucenicul ceva mai în față. Probabil că avea nevoie de intimitate pentru rugăciune ori se ferea de vorbăria deșartă. Așa ceva nu era deloc neobișnuit. Ucenicul se întâlnește cu un preot păgân și îi strigă: „Demone, demone, unde alergi?”. Înfuriat, preotul s-a întors și i-a dat o bătaie soră cu moartea, apoi a luat toiagul și a fugit. După o vreme, pe același drum, preotul se întâlnește cu Macarie, care îl primește cu alte cuvinte: „Să fii mântuit, să fii mântuit, om obosit!”. Această deschidere a bătrânului, care se smerește în fața celui de altă credință, produce în acela deschidere. Când Macarie îi spune: „Te-am văzut obosit și nu știi că te obosești degeaba”, păgânul răspunde: „M-a străpuns până la lacrimi salutul tău, îndată mi-am dat seama că vii din partea lui Dumnezeu. Adineauri m-am întâlnit cu un alt călugăr, care m-a batjocorit și l-am bătut de l-am lăsat aproape mort”. Impactul bunătății asupra păgânului a fost atât de puternic, încât a cerut să fie încreștinat și făcut călugăr.
Avva Macarie arată limpede aici forța reconciliatoare a cuvintelor. De fapt, cuvintele sunt ambivalente, după cum obișnuia Macarie însuși să spună după acel moment: „Un cuvânt rău îi face răi chiar și pe cei buni, iar un cuvânt bun îi face buni chiar și pe cei răi”.
Ochiul curat și compătimitor al Avvei Macarie poate să vadă binele din inima celuilalt, oricât de adânc ar fi îngropat binele acela sub păcate și neputințe. Macarie este cel care vede cel mai bine, chiar dacă adesea doar privirea lui poate străpunge întunericul. În orice întâlnire efortul principal trebuie să meargă în direcția recuperării binelui, a căutării adevărate, chiar dacă aceasta este puternic deturnată, încât uneori ajunge de nerecunoscut. Abia așa inimile se pot întâlni. Iar în felul acesta Avva Macarie poate să fie un foarte bun model pentru un ecumenism al dragostei.
Câteva cuvinte acum și despre preotul păgân. Alergăm o viață întreagă; haotic adesea și fără să știm prea bine încotro. Cuvintele pe care i le spune Macarie preotului ni se potrivesc adesea și nouă: „Te-am văzut obosit și nu știi că te obosești degeaba”. De fapt, alergăm în așteptarea momentului potrivit, al acelui kairos, când cineva va putea să privească adânc în inima noastră și să rostească adevărul. Atunci este nevoie de disponibilitate. Întreaga viață se concentrează în acel punct de turnură. Probabil că toată alergătura zănatică nu are alt scop decât să te aducă în acel punct, în fața unei întâlniri fundamentale, care se petrece mai devreme sau mai târziu, după rânduieli numai de Dumnezeu știute. Momentul întâlnirii esențiale este darul exclusiv al Domnului, ca în cazul intersectării salvatoare dintre preotul păgân și Macarie, al cărui cuvânt ajunge până la inimă și reorientează întreaga viață.