Eroismul gesturilor mici

Avva Lot este unul dintre cei mai luminoși Părinți ai deșertului, cu toate că nu ne‑au rămas de la el decât două apoftegme, scurte, dar memorabile. În cea de‑a doua apoftegmă, devine clară dragostea lipsită de măsură a ascetului. La avva Lot vine un frate mai tânăr, cuprins de o mare neliniște. Căzuse în păcat și tulburarea lui era atât de mare încât nu avea astâmpăr. Intra și ieșea din chilie și nu se putea liniști deloc, nici măcar nu putea să stea jos. Când avva îl întreabă ce a pățit, fratele îi spune: „Am făcut un păcat mare și nu îl pot spune părinților”. Și aici e primul cuvânt al avvei, care arată dragostea lui fără echivoc. Îi spune: „Mărturisește‑mi‑l mie și eu o să îl port”. Vorbele bătrânului nu sunt goale. Știe ce înseamnă greutatea unui păcat. Nu zice cuvintele acestea iresponsabil, fără să însemne ceva pentru el.

La dragostea bătrânului, fratele răspunde imediat, asumat și fără ezitare. Ceea ce nu putea mărturisi, deși avea nevoie să o facă, devine ușor când este învăluit în dragoste. De aceea îi spune: „Am căzut în curvie și mi‑am dorit din toată inima ca lucrul să se întâmple”. Nu își caută scuze, nu a fost din ispita satanei sau a vreunei femei. Nu se ascunde și nu încearcă să‑și diminueze în vreun fel responsabilitatea. Iar răspunsul bătrânului merge mai departe pe aceeași linie și confirmă dragostea din cuvântul de mai înainte: „Curaj. Există pocăință. Du‑te, stai în peșteră și postește câte două zile, iar eu voi purta jumătate din păcat” .

Oricât ai fi de zdrobit, oricât de adâncă ar fi căderea, primul pas este mereu unul de curaj. Nădejdea în situațiile cele mai disperate, cele mai fără de ieșire, este un act fundamental de cutezanță. În aceste momente nu este nimic mai întăritor decât cuvântul Domnului că Împărăția cerurilor se ia cu asalt, prin străduință sau chiar cu violență după unele traduceri (Mt. 11, 12). Curajul se fundamentează pe mila lui Dumnezeu și pe faptul că există pocăință. Nu există păcat pe care dragostea Domnului să nu îl poată ierta, iar dragostea omenească este doar o palidă umbră a celei dumnezeiești. „Dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El” (Mt. 7, 11). Uneori însă dragostea unui om poate să ne convingă de dragostea lui Dumnezeu, să medieze accesul către dragostea Domnului.

Dragostea bătrânului nu este declarativă, ci vie. Se pune în mișcare alertată de suferința fratelui. Împarte cu el greutatea. Ia asupra sa asprimea postului și durerea păcatului. Îl ține de mână strâns când el e cât pe ce să se piardă zdrobit de deznădejde. Dragostea adevărată este cea care își asumă riscuri, cea care își suflecă mânecile și se pune la lucru, nu cea care stă liniștită și dă sfaturi înțelepte. Iubești atât cât ești în stare să riști pentru celălalt. Iar uneori gesturi mici se pot dovedi salvatoare. Apoftegma se încheie cu faptul că bătrânul a fost încredințat după trei săptămâni că Domnul a primit pocăința fratelui. Acesta din urmă a crezut că dragostea este cea care îi vorbește prin gura bătrânului și așa a aflat în cele din urmă iubirea copleșitoare a lui Dumnezeu.