Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Exerciţii de contemplaţie: Ce-a ajuns reîncarnarea…!
Vremurile oribile ale dictaturii comuniste încep să fie uitate chiar şi de cei care le-au trăit şi care acum nu îşi mai amintesc decât că aveau case de la stat şi un loc de muncă, dar uită cât de grav şi cât de profund amputa regimul comunist sufletul uman. Oamenii nu se mai sinchisesc prea mult de preţul libertăţii de exprimare, nici de privilegiul manifestării liberului arbitru în orice domeniu, inclusiv cel religios. Privind la istoria iubirii în planul mai restrâns al relaţiilor interumane, oamenii ignoră, de pildă, ce dar nepreţuit ni s-a făcut atunci când au devenit posibile căsătoriile din dragoste, după ce secole şi milenii la rând, căsătoriile au fost aranjate de părinţi, generaţie după generaţie, în funcţie de interesele financiare sau politice ale vremurilor. Uitarea apără omul de suferinţa cunoaşterii unui trecut dureros dar, pe de altă parte, îl condamnă la ingratitudine şi chiar la repetarea unor greşeli care acum nu mai au nici o scuză. Istoricii spun că necunoaşterea trecutului ne determină să trăim într-un infantilism perpetuu. Doi tineri care se căsătoresc din dragoste ar trebui să îşi amintească măcar uneori de tinerii martiri din alte secole, a căror iubire a fost sacrificată în numele unor principii absurde. În felul acesta, cei de astăzi ar lupta, poate, mai mult pentru a menţine aprins focul dragostei lor, s-ar gândi mai serios la ideea de respect reciproc şi nu ar abandona lupta la primul obstacol, înţelegând că darul primit este uriaş. În plan social, de asemenea, ar fi preţuită şi respectată libertatea obţinută cu atâta suferinţă, fiecare s-ar gândi măcar o clipă la fericirea de a intra nestingherit pe poarta bisericii, duminică dimineaţa.
Din când în când, veşti din alte zone ale globului ne trezesc la realitate, ne aduc aminte prin ce am trecut. Presa britanică relatează că reprezentanţii comuniştilor atei din China au interzis liderilor religioşi să se mai reîncarneze fără permisiune din partea autorităţilor politice ale vremii. China interzice reîncarnarea fără adeverinţă. Sunt vizaţi în mod special maeştrii tibetani care au ajuns să fie priviţi ca reîncarnări ale lui Buddha. Autorităţile de la Beijing încearcă să îngrădească astfel libertatea budiştilor şi a tibetanilor, prin reguli extrem de severe. Aflăm cu stupoare că orice reîncarnare a unui „aşa-zis“ lider spiritual este ilegală şi invalidă dacă nu este aprobată de Guvern. Totul pare o glumă de prost gust. În realitate, mentalitatea atee, extrem de limitată, identifică ideea de reîncarnare cu posibilitatea accederii la un statut social privilegiat pentru care, evident, trebuie obţinută aprobarea autorităţilor, conform unui ordin care va intra în vigoare începând cu data de 1 septembrie. Ne aflăm în plin absurd, dar noi, românii, am parcurs, într-o etapă istorică depăşită, acest absurd incomensurabil. Personal, am fost unul dintre elevii României cărora li se spunea la ore că nu există Dumnezeu. Dovada? Au zburat cosmonauţii cu rachetele prin cosmos şi nimeni nu L-a întâlnit! Sunt fraze pe care le-am auzit pronunţate de profesori respectabili, la ore de dirigenţie sau de materialism dialectic. Din acest motiv, tragedia lui Dalai-Lama, căruia i se interzice reîncarnarea, ca şi tragedia urmaşului său, identificat de călugări, dar şi de liderii comunişti, nu mă face să zâmbesc. Nu le pot lua în glumă. Înţeleg că două lumi contrare se înfruntă şi cea care deţine puterea politică pare să aibă câştig de cauză, pentru moment. Urmaşul lui Dalai-Lama a dispărut în închisorile chinezilor, aşa cum preoţi ortodocşi şi catolici, credincioşi laici au dispărut, pe vremea dictaturii comuniste, în închisorile româneşti. Reîncarnarea, o credinţă fascinantă, care bulversează minţile multor creştini, a ajuns acum de râsul autorităţilor chineze. Cine a putut vreodată să pună căpăstru pe spirit, pe libertatea de a spera, şi să decidă asupra manifestării ei? Cine hotărăşte de unde şi până unde se întinde iubirea? Poate autorităţile de la Beijing? N-aş crede.