Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Exerciţii de contemplaţie: Un abator neobişnuit

Exerciţii de contemplaţie: Un abator neobişnuit

Un articol de: Carmelia Leonte - 02 Iun, 2007

Am ajuns la concluzia că omul este în faliment, după 2000 de ani de creştinism. Mai exact, instituţia umană, cu tot ce înseamnă ea, este în derivă şi individul alienat social nu mai poate fi susţinut prin nimic. Un om care încearcă să îşi păstreze calităţile umane este total descurajat. Pentru a ilustra această bănuială sumbră, nu trebuie să caut prea departe. E suficient să am în vedere ce se întâmplă în blocul unde locuiesc. De pildă, oamenii nu se salută. Suntem vecini de vreo 17 ani şi trecem unii pe lângă alţii fără să ne spunem „bună ziua“. Sunt grupuri mici, coagulate în jurul unei activităţi comune, cum ar fi: grupul celor care se întâlnesc într-un garaj, la o bere; grupul mămicilor care ies afară cu copiii; grupul bătrânilor care discută despre cum se trăia pe vremuri. Dar aceste grupuri sunt relativ ermetice: nu ai ce căuta acolo decât dacă împărtăşeşti aceleaşi preocupări. În rest, locatarii blocului nu se cunosc şi, dacă suni la uşa lor cu o problemă, nu deschid. Fiecare trăieşte închis între cei patru pereţi ai apartamentului proprietate personală.

M-am obişnuit cu această stare de fapt atât de mult, încât nu aş fi comentat-o în ziar, dacă nu ar fi apărut ceva nou, ceva ce nici măcar nu poate fi numit agravare a situaţiei, ci numai un fel de pecetluire a ei, un act prin care am ajuns să cred că nimic bun nu se mai poate întâmpla. Dar mai întâi trebuie să adaug că mai există un grup, la fel de ermetic. În plus, indezirabil: cel al oamenilor fără adăpost. Aceştia se strâng în jurul containerului de gunoi unde caută hrană. Este interesant să îi observi, pentru că sunt diverse tipologii umane şi printre ei. În general egoişti şi răzbunători, se poartă frumos cu animalele. Pot închega prietenii, dar sunt în stare să se sfâşie pentru o bucată de pâine. S-ar părea că există un cod al onoarei printre boschetari şi nimeni nu are voie să îl încalce fără să fie pedepsit. Se împart pe zone de „influenţă“. În puncte strategice, există un şef care pândeşte diverse situaţii profitabile: sărbători când se dă de pomană, locatari mai miloşi, containere mai pline. Interesant este că boschetarii nu se plâng. Caută în gunoaie tăcuţi şi resemnaţi. Dincolo de comportamentul lor uneori sălbatic, stă ascuns un trecut, o iubire, un suflet. Se mai rătăcesc şi „intelectuali“. Unul dintre ei are astfel de preocupări, pentru că am observat nu o dată cum caută ziare vechi, le curăţă, le netezeşte şi apoi se pune pe citit. Nu contează că ştirile sunt depăşite de mult! „Intelectualul“ nostru îşi alimentează astfel o necesitate: aceea de a citi.

Dar acum vreau să vorbesc despre boschetarul somnoros. Mai îndrăzneţ din fire sau poate mai încrezător în lumea civilizată, el avea obiceiul să vină noaptea, uneori şi ziua, în scara blocului şi să se culce pe ciment, undeva, la etajul II. Se considera astfel mai apărat decât în stradă: nu bătea vântul şi nu-l găseau cine ştie ce răufăcători. Dar tihna lui a durat puţin. O dată, întorcându-mă de la serviciu, am auzit ţipete şi bufnituri. Am înţeles că un vecin îl scotea afară pe boschetar. M-am uitat la faţa locatarului care putea să doarmă oricând în patul lui şi nu mi-a venit să cred că e un chip uman pentru că nu exprima nimic omenesc, ci numai înverşunare şi ură, urmate de satisfacţia unei victorii jalnice: intrusul fusese eliminat. Se vede însă că noaptea oaspetele nedorit se întorcea. Într-una din nopţile trecute, foarte târziu, am auzit zgomote surde, ca şi cum un trup uman ar fi fost aruncat pe scări în jos. Bufniturile erau din ce în ce mai puternice. Apoi, totul s-a liniştit. Pentru că nu am auzit strigăte de durere, am putut adormi cu iluzia că nu a fost un trup uman rostogolit cu brutalitate, ci nişte saci cu cartofi sau făină. Dimineaţa, când am ieşit din casă, am văzut, cu stupoare, scările pline de sânge. Băltea sângele peste tot. Am plecat la serviciu oripilată. Nu m-am gândit nici o clipă să mă duc la poliţie, pentru că ştiu deja cum se gândeşte acolo. Mi s-ar fi spus că, atât timp cât nu există victimă, sângele acela este doar o iluzie optică, un element de recuzită preferat de locatarii blocului meu, cu gusturi excentrice. La întoarcere, am constatat că femeia de serviciu măturase în bloc, dar fără să spele sângele. A doua zi dimineaţă, când am ieşit iar să mă îndrept spre serviciu, m-a întâmpinat acelaşi decor tragic. La întoarcere, nu era nimic schimbat. Ce puteam face? Am luat nişte apă cu detergent şi am spălat chiar eu petele de sânge închegat. Treceau vecinii, fără să spună „bună ziua“, evident, şi se uitau miraţi la mine. Unuia care totuşi m-a salutat, m-am simţit datoare să îi explic pornirea mea: „Ce-i aici, abator?!“, i-am spus. A mormăit ceva şi a trecut mai departe. Numai o doamnă între două vârste, care locuieşte la etajul VI, s-a oprit, mi-a luat cârpa din mână şi a continuat ea să spele, cât mai rămăsese. Nu vă pot spune ce mult m-a impresionat gestul ei! A vorbit frumos cu mine şi m-a ajutat. Eu m-am uitat cu drag la ea, gândindu-mă că, totuşi, sunt urme de umanism şi aici, în blocul unde locuiesc. Era într-o sâmbătă. Sâmbăta dinaintea Rusaliilor.