Exilul românesc al literaturii

Se vorbește, se scrie în ­ultima vreme mult și bine despre exilul românesc, mai ales despre cel literar. Este îndreptățită o astfel de abordare și aducere în actualitate a creației unor mari scriitori și gânditori români obligați să ia calea exilului, după cel de-al Doilea Război Mondial și în urma Decretului regal nr. 2134/noiembrie 1944, care interzicea întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați. Exilul este greu de suportat. „Când mi-am pierdut eu țara, atunci ­mi-a fost pieirea. Atunci mi-a fost moartea dintâi și cea mai grea”, scria ­Publius Ovidius Naso.

În excelenta sa lucrare, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996, ajunsă la a V-a ediție), savantul de la Chiși­nău, Mihai Cimpoi, scrie despre drama culturii basarabene și a autorilor săi, definind „exilul basarabean ca exil interior”, care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarea acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni). Deosebirea fundamentală dintre cele două exiluri – continuă argu­mentația Mihai Cimpoi – este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune (esopice) pentru a păstra spiritualitatea și de a o feri de vânturile năprasnice ale înstrăinării”.

Exilul (de la lat. exsilium, ex = afară; solio = a sări) este, juridic vorbind, o pedeapsă, care duce la izgonirea în afara țării, surghiun; pe când diaspora (de la gr. diaspora = împrăștiere) a fost inițial termenul care se referea doar la comunități evreiești, aflate în afara Palestinei, în urma cuceririi babiloniene. Sau cum scrie Ion Vianu, fiul marelui cărturar ­Tudor Vianu, „exilul este individual, diaspora este colectivă”.

Exilul românesc, în special cel umanist, cuprinde perso­nalități românești marcante care n-au încăput într-o Românie postbelică bolșevizată de părinții celor care azi ne dau lecții de moralitate sau de cei atașați de „valorile” staliniste; unul, de pildă, scria în „Steaua” (nr. 8, august 1958) poezii precum Pe ­Lenin îl poți recunoaște sau ­Primele tancuri sovietice, în timp ce Gh. Gheorghiu-Dej l-a convins, ajutat și de palincă, pe Hrușciov să scoată trupele sovietice din țară. Unul e blamat, ­celălalt e prezent în publicistica literară oficială.

Creaţia literară nu ţine cont de hotare

Creația literară românească, cultura română în speță, este unică, indiferent dacă creatorii lor sunt din Bulzești sau Honolulu. Pentru mulți exilați, Țara era aceeași, iar Eminescu era colacul de salvare al sentimentului românesc al Ființei, fiind, după expresia lui N. Iorga, „expresia integrală a sufletului românesc”, sau „românul absolut”, cum bine grăia Petre Țuțea.

Pentru Eminescu, beneficiem de apariția recentă a unei cărți mult așteptate: Din exil... acasă... „cu Eminescu de mână”, antologie de studii și articole despre opera eminesciană apărute peste hotare, ediție îngrijită, cu­vânt-îna­inte, note și comentarii de Mihaela Albu, cu o pertinentă postfață a acad. Theodor Codreanu. Sintagma expresivă îi apar­ține lui Vintilă Horia, speranța sa și a altor exilați - „ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână” - rămânând doar un vis. De altfel, el a transfigurat acest sentiment al dorului de țară într-un roman de mare succes: Dumnezeu s-a născut în exil, încununat cu premiul Goncourt, autorul fiind obligat să refuze premiul datorită unei campanii furibunde de „ură și invidie”.

Antologia Mihaelei Albu, Din exil... acasă... „cu Eminescu de mână”, ne îndreptățește să-l privim pe Eminescu prin două oglinzi paralele. Una, cea oficială, din România sa bolșevizată, în care lui Eminescu îi era permis să fie cunoscut cititorilor de tip nou doar prin două poezii, Vieața și Împărat și proletar ­(fără final). Ulterior, prin eforturi logistice ale unor intelectuali-editori (Perpessicius, Vatamaniuc etc.), Eminescu a fost redat ­publicului cititor în dimensiunea sa reală, inclusiv cea publicistică (începând cu apariția vol. IX, Opere. Publicistică 1870-1877, din 1980, următorul volum, X, stârnind un scandal inter­național, neputând fi difuzat ­decât după 1990).

Eminescu, o constantă pentru scriitorii şi poeţii români de pretutindeni

În schimb, în exil, Eminescu era puntea de legătură spirituală dintre cei exilați și Țară. „În exil, Eminescu a fost, din primele momente, un reazim și un îndemn”, mărturisește Emil Turdeanu. „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele, cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul mun­ților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitându-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă”, a scris, în septembrie 1949, Mircea Eliade, și el prigonit pe nedrept de ai săi.

Sau cum spune Mihaela Albu: „cei mai mulți dintre cei aflați pe pământ străin, înstrăinați fizic, dar rămași români în întreaga ființă, și-au pus activitatea culturală și sub semnul operei eminesciene, salvatoare a iden­tității”. Sunt antologate, „cu Eminescu de mână”, perso­nalități marcante ale exilului românesc, unele mai puțin cunoscute publi­cului nostru din varii motive (Mircea Eliade, G. Racoveanu, A. Răuță, Al. Busuioceanu, C. Amăriuței, Vintilă Horia, Leontin Jean Constantinescu, N.I. Herescu, Victor Buescu, I. Guția, Basil Munteanu, M. Niculescu, Titus Bărbulescu, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Mircea Popescu, E. Turdeanu, G. Uscătescu, N.A. Gheorghiu, Anneli Ute Gabanyi, O. Buhociu, L. Boz, Oct. Vuia, G. Bălan, Nicu Caranica, Al. Ciorănescu, L.M. Arcade, Ovidiu Vuia). Lipsește, curios, din această listă Monica Lovinescu.

„Eminescologia exilului este - în opinia lui Theodor Codreanu - piatra unghiulară a rezistenței prin cultură.”