Fabrica de coaching

După decembrie 1989, când fabricile și uzinele din țara noastră, perfect funcțio­nale, au început să se desființeze și să se vândă bucată cu bucată la fier vechi (operațiune încheiată cu succes!), s-a simțit ­imediat nevoia înființării altor fabrici, cum ar fi: fabrica de îmbogățit politicieni, fabrica de defrișări și inundații, fabrica de împachetat iluzii și trimis la export, fabrica de sârmă ghimpată pentru a dansa în echilibristică printre colegii de serviciu, fabrica de vorbe goale oferite nouă pentru a cumpăra cu ele pâine și lapte de la supermarket, fabrica de sortat frunzele din parcuri pentru a le oferi câinilor vagabonzi, fabrica de lună nouă, lună veche, astrologie și precipitații, fabrica română de observatori chinezi, fabrica de imagini uimitoare și false, dar false de tot, fabrica de pisici pe facebook, care miaună englezește (”liiiiike”), fabrica de oameni… Există oare și o fabrică de Oameni? Poate că da, alături de multe altele… 

Dar cum era să uit fabrica de coaching? Și aici începe o altă discuție. Pentru a fi un bun român, în zilele noastre, nu-ți trebuie multe, dar sigur trebuie să știi engleza! Altfel nu te mai des­curci în România. Degeaba știi ce înseamnă brânză, ceapă, mă­măligă dacă nu știi ce-i aia coaching. Să vă explic! Un coach este un speeker… pardon! E un gentleman care livrează un speech… Sorry, nu așa! E un vorbitor (să nu-i spun vorbăreț) care persua­dează un public inocent, dar determinat să anvizajeze și să achieseze, ba să se și focuseze pe implementarea unei oportunități care este… ați ghicit! Un must have!

Uf, tare mi-e teamă că m-am încurcat de tot și trebuie s-o iau de la capăt. Nu de alta, dar risc să nu am feedback. Deși acesta nu-i de mâncare, e la mare căutare. (Acum mi-a ieșit și o poezie.)

Cu ideile sus-amintite bine îmbârligate în cap, unde credeți că m-am dus? La un seminar de tip coaching, susținut, fără doar și poate, de un coach - pe nume Flavius Țurcanu, specializat în tehnici de îmbunătățire a vederii. M-am așezat stingheră într-un loc, pregătită să critic. Nu neapărat cu voce tare, dar eram hotărâtă să observ greșelile.

Ei bine, poate ați auzit expresia: "Omul deștept se cunoaște de cum deschide gura”. Nu și la dentist, adaug eu! Pentru că așa m-am simțit acolo, total desco­perită, cu musca, mai bine zis cu prejudecata pe căciulă. Avalanșa de informații, de optimism și încredere a fost o surpriză mai mult decât plăcută. Am învățat lucruri noi într-un mod empatic, adică având impresia că le știam deja, că mi-au fost întotdeauna la îndemână, dar fără impulsul lui Flavius Țurcanu nu le-aș fi pus în practică. Am înțeles câtă nevoie avem unii de alții și ce bine că s-au înființat și la noi `fabrici” de coaching! Într-o lume care vor­bește mult fără să comunice nimic, este extraordinar să ajungi într-un loc unde oamenii comu­nică.

Și un fapt incredibil: o fi fost autosugestia, nu știu să spun, dar exercițiile oculare făcute în cadrul seminarului au avut efect imediat: am putut să văd puțin mai bine! În sală era parcă mai multă lumină și culorile erau mai vii. Cred că și bucuria creată a avut rolul ei…

Încă un detaliu. Era ziua mea de naștere. Și nu m-am simțit singură printre străini, ci am avut sentimentul că sărbătoresc cu prietenii. Din acest motiv am vrut să scriu acest articol: un dar de ­ziua mea, făcut tuturor coach-ilor din România. Flavius Țurcanu și-a încheiat seminarul spunând: `A vedea înseamnă a privi cu dragoste”. Deci asta era…