„Fantoma” lui Iisus

„Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu orice preț. Da, da, da, de trei ori da!”

Așa perora Cațavencu în faimoasa piesă de teatru „O scrisoare pierdută”, capodoperă a literaturii române de sfârșit de secol XIX dar și de început de secol XXI. Perfect actuală, piesa ilustrului I.L. Caragiale (profet al modernității românești caricaturale) ne apare și astăzi în deplina ei actualitate.

Și în acele timpuri se punea acut problema modernizării României, de fapt a racordării ei cu Europa. Toropeala orientală, moravurile levantine care guvernau legile scrise și nescrise ale țării erau depășite. Oamenii nu se mai regăseau pe deplin în vechile cutume, adică: arbitrar, bunul plac, ignoranță, superstiție, sărăcie, lipsă de orizont educațional. Mai ales tineretul era animat de cele mai curate idealuri naționale, care s-au și împlinit în marele proiect al Întregirii Neamului din 1918, iar apoi în momentul de extraordinară înflorire culturală și economică din perioada interbelică. Toate acestea au putut fi puse în operă doar prin sincronizarea României cu civilizația Europei, cu sistemul ei educațional, cultural, politic, social. Însă trecerea nu a fost ușoară, au existat - cum era și firesc - obstacole, opoziții, frâne și înțelegeri greșite ale mersului istoric al țării. În doar câteva decenii de modernizare accelerată România a ajuns să fie un singur stat, un regat puternic, o forță impresionantă din Balcani și de la Marea Neagră. Iar Biserica a ținut pasul cu schimbările, rolul ei fiind unul determinant: acela de echilibru și discernământ, de sacrificiu și viziune a ceasului istoric unic, pe care ni l-am creat noi înșine cu uriașe sacrificii.

Trecerea de la caftan la redingotă, de la ciubuc la aeroplan, de la slove chirilice la litere latine și de la caimacam la parlament a fost dificilă, abrazivă și, pe alocuri, grotescă. Și asta a surprins magistral Caragiale prin personajele sale - adevărate arhetipuri ale mentalităților epocii. Așa se face că apare tipul „progresistului” cu orice preț, al celui care se cocoață pe valul schimbării fără să creadă în ea, doar folosindu-o în discursuri calpe, nesincere, în scop pur electoral. Caricaturile de atunci seamănă, izbitor, cu ceea ce vedem azi în parlament, cu amendamentul că adevărații progresiști din timpul lui Caragiale erau patrioții tăcuți care munceau și credeau că țara lor merită o soartă mai bună. Astăzi, însă, e tocmai pe dos.

Progresiștii sunt cei care atrag deriva mentalităților, sunt adversarii gândirii așezate, sensului de mers al țării cu legăturile sale organice între trecut și viitor. Ei sunt cei care, îmbrățișând ideologia neomarxistă cu declinările ei extreme (ecologia radicală, feminismul fanatic, revoluția sexuală fără limită de vârstă, conflicte generaționale acute, transumanismul lipsit de etică etc.) vor să vadă România extirpată din ea însăși, ca pe un câmp al experimentelor libere de morala creștină. Pentru ei Biserica este tot ceea ce poate fi mai detestabil în societate, mai retrograd și mai absurd. Este singura frână (așa cum o vedeau și comuniștii, cu 50 de ani mai înainte) în calea modificării mentalităților și a modului de viață tradițional, adică așezat, cumpătat, firesc. Hristos Cel Înviat este pentru ei fantoma trecutului ignorant care nu-i lasă să viseze liniștiți la devălmășia morală pe care și-o imaginează ca eliberare. Împărtășania este apogeul super­s­tiției, care transmite virusuri și creează debandadă sanitară în popor, pe când raw-veganismul via Glovo este soft, este smart, este „stare de bine”. Spovedania este sminteala maximă, cu șiraguri de „păcate” expuse din genunchi unui ins plictisit, drapat în sutană, pe când doar mersul la psiholog este (auto)cunoaștere. Pelerinajul este doar superstiție, autoamăgire, pupat de oase ruginite, pe când turismul last offer este libertate, cunoaștere, plăcere în stare pură. Religia în școală reprezintă doar îndoctrinarea confesională a copiilor, pe când educația sexuală aduce eliberarea lor de complexe și prejudecăți. Icoana este doar o reprezentare naivă, depășită a unui ideal învechit, pe când orice graffiti exprimă forță, tinerețe, imaginație debordantă, mesaj social de impact. Etc. ș.a.m.d.

Nu aș fi conceput o asemenea listă (sumarizată) a clivajelor existențiale mai sus enumerate dacă nu aș fi întâlnit recurent, în discursul public al progresiștilor, aceste teme. Tot pro­gresiștii se plâng în gura mare că mulți dintre oamenii credinței sunt fie naționaliști, fie fanatici sau ig­noranți sadea, ori antieuropeni, contra progresului, împotriva știin­ței, a saltului tehnologic al lumii etc. Așa o fi, pe alocuri, nu neg asta. Dar întreb: cine i-a împins pe acești creș­tini să fie așa? Nu batjocura publică fără măsură, nu bățul băgat prin gard, nu asmuțirea constantă a presei pe subiecte religioase, nu instigarea politicienilor contra Bisericii, nu iconoclasmul agresiv din școli?

Progresiștii sunt, prin șarja ideologică neîntreruptă, responsabili într-o mare măsură de derivele comportamentale ale unor creștini în raport cu Evanghelia lui Iisus. Însă de aici încolo noi nu mai avem nici o scuză...