Fiecare primeşte ceea ce caută

Avva Ares este şi el unul dintre monahii cu o biografie uitată. Biserica îl păstrează în memoria ei pomenindu-l în fiecare an în data de 13 decembrie. Colecţia alfabetică a Patericului păstrează o singură apoftegmă pe seama lui, în care apare alături de avva Avraam.

Trebuie spus că acest Avraam era un ascet aspru, care lua în serios nevoinţa postului, însă fără a exagera. Discernământul este una din calităţile lui specifice. Atitudinea lui Avraam faţă de post reiese dintr-o întâlnire avută cu un frate care l-a întrebat ce înseamnă dacă mănâncă mai des. Avva nu i-a răspuns direct la întrebare, ci s-a arătat doar mirat: „Ce spui frate? Atât de mult mănânci? Crezi că ai venit aici la secerat?“. Reacţia pustnicului este elocventă. Pustiul nu este locul îmbuibării, mai ales în lipsa unor munci istovitoare cum este seceratul. La o asemenea activitate agricolă participau uneori monahii, mai ales după ce numărul lor a crescut şi nu se mai puteau întreţine doar din vânzarea coşurilor şi a împletiturilor pe care le făceau.

Avva Ares este şi el plin de discernământ. Când la el vine un frate pentru a-i cere cuvânt de mântuire, îi spune: „Du-te şi anul acesta mănâncă doar pâine şi sare, seara. După aceea vino iar la mine să îţi spun şmai departeţ“. Fratele ţine cuvântul, iar după un an, când se întoarce, avva Ares îi înăspreşte şi mai mult regula şi îi cere să ţină post din două în două zile. Avva Avraam, care a asistat la ambele scene, nu poate să nu întrebe: „Cum se face că tuturor le dai jug uşor, iar pe acesta îl încarci cu poveri atât de grele?“.

Răspunsul avvei Ares este unul care descoperă resorturile adânci ale relaţiei duhovniceşti dintre bătrân şi ucenic: „Fraţii pleacă de la mine cu ceea ce vin să caute. Acesta vine să asculte un cuvânt pentru Dumnezeu. E bun lucrător şi ce-i spun face. De aceea şi eu îi spun cuvântul lui Dumnezeu“.

În viaţa duhovnicească hotărâtoare nu este numai harisma bătrânului, ci şi disponibilitatea fratelui. Adâncimea şi sinceritatea căutării sale. Relaţia dintre cei doi se petrece în ambianţa harului divin, sub privirea Domnului, care armonizează cuvântul bătrânului cu aşteptările fratelui.

Părinţii pustiei nu sunt oameni ai regulilor, nu au un cod, o suită de norme pe care să le respecte în amănunt. Ei s-au afundat în deşert şi au început un nou mod de vieţuire, lăsându-se cu totul în mâna lui Dumnezeu. Aceşti părinţi teodidacţi, învăţaţi direct de Dumnezeu, duc o viaţă de maximă atenţie la ei înşişi, la celălalt şi la Dumnezeu.

Dintr-o asemenea atenţie se nasc cuvinte ca acela al avvei Ares. Până la urmă, în viaţa duhovnicească, fiecare primeşte ceea ce caută şi, mai ales, ceea ce este gata să pună în aplicare.

De aici probabil că s-a născut ideea paradoxală că ucenicii sunt cei care îşi nasc duhovnicii. Altfel spus, ucenicii buni fac duhovnicii şi mai buni. Între cei doi nu este doar o relaţie exterioară, ci se determină şi se formează reciproc. Bătrânul este cel care îl naşte duhovniceşte pe ucenic, legătura lor fiind una de reală filiaţie. Creşterea, îmbunătăţirea se face laolaltă. Într-un fel chiar în interiorul acestei legături spirituale se aplică afirmaţia lui Constantin Noica, că între maestru şi discipol niciodată nu se ştie cine este cel care dă şi cine cel care primeşte.

Toată această relaţie fluidă nu are alt scop decât descoperirea voii lui Dumnezeu şi apoi punerea ei în practică.