Foamea lui Dumnezeu de om

Felul în care un păianjen începe să-şi ţese plasa într-un colţ de cameră deasupra spaţiului gol este o metaforă potrivită pentru începutul bun pe care îl pune Dumnezeu cu cineva care se întoarce la credinţă. În „Cartea cuvintelor bune de mâncat (sau bucătăria ca parabolă teologică)“, Rubem A. Alves scrie că acest moment, al ţeserii pânzei, este fascinant atât pentru ceea ce vedem - cum păianjenul, fără ezitare, ţese „sigur şi fericit deasupra spaţiului gol“ (p. 21) pânza, sufletele noastre, fiind o lucrare perfectă, simetrică, adecvată scopului ei, dar şi pentru ceea ce nu vedem - acel moment de început, prima mişcare, „saltul în gol“ (p. 21) pe care îl face Dumnezeu. El lucrează aproape invizibil, în sufletele noastre vidate de lume, măsurând încăperea, alegând traiectoria, ţesându-ne dintr-o substanţă atât de fină, abia perceptibilă, îndreptată mereu către ceea ce se află dincolo de timp şi spaţiu.

Nici fragilitatea pânzei de păianjen nu este întâmplătoare, este suficient, cum spune psalmistul, că „un duh a trecut printr-însul şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său“ (Psalmul 102, 16). Având conştiinţa acestei poziţionări a noastre la înălţime, deasupra spaţiului gol, ca deasupra unei prăpăstii, nu trebuie să ne lăsăm conduşi într-un tărâm al fricii, al coşmarului sau să ne asemănăm personajelor din povestea cu drobul de sare. Din contră, trebuie să ne dea curajul lucrării-împreună cu Dumnezeu la pânza care suntem noi înşine. Această limită în care rezidă umanul, din punct de vedere creştin, nu este un fapt negativ, un „blestem“, aşa cum o înţelege omul modern. Omul modern trăieşte pentru a transcende barierele de toate tipurile - geografice, culturale, ideologice, ştiinţifice. Ca Supraomul lui Nietzsche, omul modern se priveşte pe sine ca pe un proiect, ca pe o provocare, ca pe un apel la o transgresiune a umanului, trebuie să permită eliberarea unei puteri creatoare de nebănuit, instrumentată exclusiv după propria voinţă.

Intâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună

Felul în care creştinul trebuie să se raporteze la propriile limite se află la polul opus. Limita nu este nici corvoadă, nici păcat, ea nu pune în pericol devenirea sau acţiunile noastre, ci ea ne oferă identitatea. A-ţi descoperi limitele nu semnifică altceva decât a vedea cu mai multă claritate care îţi sunt măsura şi locul în faţa lui Dumnezeu şi rolul pentru aproapele. Adevăratul stimulent nu trebuie să fie depăşirea limitei aşa cum o propovăduiesc cărţile de autocunoaştere şi dezvoltare a sinelui, aflate la limita dintre psihologie aplicată şi propuneri de reţete de succes pentru viaţă. Trebuie să valorificăm tocmai dificultatea noastră de a o sesiza şi de a o înţelege, neputinţa noastră de a gândi şi de a ne vedea corect, de a ne măsura cu măsura lui Dumnezeu, iar nu cu cea a lumii. În absenţa cugetului smerit, care, în plan etic, se traduce în a transforma limita proprie într-un reper existenţial suprem, ne avântăm pe un traseu nemarcat sau ne supunem regulilor, chiar şi celor divine, din inerţie, fără ca acestea să devină firul de borangic al pânzei noastre şi fără să ţesem împreună cu Dumnezeu.

Esenţială atât pentru vederea limitei, cât şi pentru ca ea să dea roade bune, este întâlnirea cu aproapele. În întâlnirea cu celălalt nu doar că avem posibilitatea de a descoperi neputinţele noastre, dar aceasta devine şi teatrul de operaţiune împotriva acestora, catalizatorul dorinţei noastre de a conlucra cu Dumnezeu la pânza noastră, iar faptele noastre, dacă sunt îndreptate către chipul lui Dumnezeu din om, chiar firul ţesăturii.

Întâlnirea cu aproapele este o aşezare la masă împreună, pentru a gusta din Cuvântul lui Dumnezeu, căutarea de Dumnezeu este foame şi sete. Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie este o pregustare a ospăţului din împărăţia lui Dumnezeu, de la sfârşitul veacurilor. Atunci când scriitorul brazilian scrie de bucătărie ca de cea mai potrivită parabolă teologică, el are în vedere cuvinte ca acestea: „Adevărat vă zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe Care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (Ioan 6, 47-51). Bucătăria este, aşa cum scrie Alves, un loc al metamorfozelor: ceea ce în natură apare separat este unit odată ce este gătit, ceea ce este crud este transsubstanţiat - apar gusturi, culori, mirosuri noi, sub puterea focului. Similar, în relaţia cu celălalt, fiecare se lasă gătit, trece prin testul focului, în vederea creşterii duhovniceşti. În sensul acesta, scrie parintele Rafail Noica, este o „erezie“ să uiţi pe cineva, oricât de nesemnificativă ar părea întâlnirea cu acesta.

Dumnezeu ne doreşte uniţi cu El

Foamea nu ţine de trup, nu este o problemă exclusiv biologică. Ispitit de diavol după 40 de zile de post, Hristos răspunde că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu“ (Luca 4, 4). Mai mult, ea nu caracterizează doar căutarea noastră de Dumnezeu prin toate faptele noastre, ci şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. „Cuvintele şi mâncarea sunt făcute din aceeaşi materie. Sunt născute din aceeaşi mamă: foamea. Şi dacă este adevărat că la început a fost Cuvântul, trebuie adăugat că acesta, Cuvântul, a fost rostit datorită foamei. Dumnezeu este foame, Dumnezeu este dragoste: e acelaşi lucru. Acestea sunt moduri metaforice de a atrage atenţia asupra aceleiaşi dorinţe după obiect, care trebuie să devină una cu trupul“ (Alves, op. cit., pp. 130-131). Dumnezeu este însetat, înfometat de om, ne doreşte nu în primul rând morali, nu în primul rând generoşi, ci uniţi cu El, să ne ţesem împreună cu El, să facem parte din Biserica Sa, din Trupul Său, pentru că restul se vor adăuga nouă. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8).