Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Gânduri pascale către aproapele meu

Gânduri pascale către aproapele meu

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 02 Apr, 2021

Oricine a avut măcar o dată prilejul şi s-a lăsat îndemnat de Duhul să înceapă „călătoria către Paşti” (Sfântul şi Marele Post), participând la cele cinci seri (primele patru din prima săptămână și ultima la jumătatea celei de-a cincea) în care bisericile ortodoxe au răsunat - mai grandios sau mai firav - de stihurile şi cântările Marelui Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, va fi pus cu certitudine cel mai bun început al acestei călătorii duhovniceşti. O slujbă cutremurătoare, al cărei rost se va fi împlinit numai dacă, ieşind din sfânta biserică, sufletele s-au putut simţi mai uşoare, limpezite de ceaţa densă a unui cotidian sufocant, agresiv pe toate planurile, dar mai ales pe cel spiritual.

Dacă ecoul refrenului cântat al Canonului te-a însoţit până acasă, pe tine, ca şi pe mine, aproapele meu; dacă acel tânguitor, dar totodată alinător: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”, ţi-a rămas în auz până ai adormit, poate că şansele „liniştirii” încep să sporească. De aceea, aş vrea să mai urcăm împreună câteva trepte, cele ale împăcării între noi şi fiecare cu sine, act psihologic şi duhovnicesc care nu cunoaşte nici o altă perioadă a anului liturgic mai propice decât Postul cel Mare și apoi bucuria care ne așteaptă la capătul lui, marele praznic al Învi­erii Domnului.

În tot acest răstimp, ne vom putea pleca genunchii sufletului, dar şi pe cei trupeşti înaintea icoanei Mântuitorului, sub epitrahilul duhovnicului şi, uşurându-ne de povara unor păcate mai mari sau mai mărunte - iertaţi-mă, ştiu, părinte, nu există păcate mari şi mărunte, ci doar păcate! -, mai noi sau mai vechi, poate unele nemărturisite niciodată, vom cere iertare de la Judecătorul Cel drept şi mereu milostiv. Dar, ca să primim această iertare, trebuie, la rândul nostru, să iertăm. Nu ştiu dacă ai realizat vreodată dimensiunea uriaşă a simţământului pe care-l trăieşti atunci când te împaci cu cineva, când ierţi celui care ţi-a făcut rău ori ţi-a greşit în vreun fel. Desigur, despre bucurie este vorba! Iertarea are două valenţe, dar nu amândouă produc acest sentiment la o intensitate egală. A primi iertare de la un semen al tău îţi aduce în suflet pacea, liniştea şi mulţumirea că s-a dezamorsat o tensiune psihică pe care n-o mai puteai suporta, care te izola de celălalt sau de mai mulţi, însingurându-te într-un disconfort moral sau chiar o reală suferinţă sufletească, mai ales dacă „celălalt” îţi era drag, rudă, prieten, părinte.

Raportându-mă, însă, la propria experienţă, consider că bucuria este substanțial sporită atunci când ierţi tu pe cineva! A dărui iertare semenului tău, a o face din toată inima, cu toată sinceritatea şi înţelegerea circumstanţelor, oricare ar fi fost ele când s-a produs „ruptura”, are ca rezultat cert şi profund ziditor duhovniceşte regăsirea de sine. Iertând, ne întâlnim din nou cu eul nostru adevărat, cu care poate nu ne-am mai intersectat de cine ştie când, pe cărările existenţei acesteia zbuciumate. Minunate sunt, deopotrivă, consecinţele celeilalte variante, când, primind iertarea, îl regăsim pe fratele nostru, pe aproapele nostru, ascuns sub crusta tot mai greu penetrabilă a înstrăinării prin care ne ţinea departe de dânsul, dar şi de noi înşine. Numai restaurându-ne structural prin iertare reciprocă, eu şi tu, aproapele meu, vom putea cuteza a dobândi apoi iertare de la Cel care ne aşteaptă să I-o cerem. Aici sensul e unic: de la El la noi! După vrednicie, după „lacrimile” purificatoare de suflet, prin regretul profund al faptelor noastre.

Toţi am fost copii, toţi am necăjit-o uneori pe mama cu năzdrăvăniile noastre. Ne certa, ne pedepsea oprindu-ne de la joacă sau cu alte metode de cuminţire. Câteodată, tata îl mai şi dădea jos din cui - vorba lui Creangă - pe Sfântu’ Nicolae... Dar supărarea părintească nu dura mult şi era de-ajuns un zâmbet pe faţa mamei ca să alergăm „mântuiţi” în braţele ei, semn că furtuna trecuse. Şi, mai ales, sprâncenele încruntate ale tatei odată destinse, chiar se ivea soarele. La pieptul lor, cuprinşi de braţele iubitoare şi mângâiaţi de sfintele lor mâini bune, le simţeam inimile bătând mai tare de iubire şi bucuria iertării. O bucurie dublă: ei se bucurau că ne-au iertat, iar noi că am fost iertaţi. Aşadar, a ierta înseamnă deopotrivă a dărui şi a primi. Un dus-întors al inimii. Rezultanta: un inefabil sentiment de bucurie, până la lacrimi.

Odată intraţi în vâltoarea vieţii, venim în contact cu aproapele - cu ceilalți, şi relaţiile se diversifică fie spre polul plus, generând prietenia şi comuniunea, fie spre polul negativ, rezultând nenumărate forme ale adversităţii, determinate de cauze externe sau de un imbold interior. Greutăţile vieţii, necazurile, stresul fac ca aceşti poli să intre în conştiința noastră; de cele mai multe ori, valoarea negativă e mai mare şi atunci plus cu minus va da minus. Astfel se sparge comuniunea şi îi ia locul un război, ale cărui arme sunt, pentru început, cuvintele. Cuvântul, deci, rostit cu duritate, dispreţ, intoleranţă şi chiar cu ură. Apoi, de la cuvânt la gest nu e decât un pas care, adeseori, duce chiar până la o ruptură pentru toată viaţa. Sunt familii - ştim bine! - care se duşmănesc de zeci de ani, fraţi care nu-şi vorbesc şi nu-şi calcă pragul, copii care-şi blestemă sau chiar îşi lovesc cu cruzime părinţii etc. Sunt vecini care nu-şi dau bineţe, îşi trântesc uşa în nas, îşi otrăvesc unii celorlalţi câinele sau se desfată cu voluptatea proceselor prin tribunale pentru pricini ridicole. În toate aceste cazuri, şi altele similare, numai iertarea este remediul cel mai eficient pentru sufletele care-i deschid uşa. E nevoie doar de o mână întinsă, o vorbă bună, un salut firesc. În felul acesta, asemenea minusuri dau, cum se întâmplă uneori în matematică, plus. Cu o condiţie, şi anume acolo, în ungherul ascuns al sufletului nostru, unde Dumnezeu a pus, când ne-a creat pe fiecare, scânteia de dumnezeire, întru şansa de asemănare cu El, să renască iubirea, dragostea de aproapele.

Bucuria acestei iertări este sporită atunci când cei care-și vor fi greșit unii altora şi-o acordă reciproc. Dar pentru a realiza acest minunat gest trebuie să se purifice mai întâi ei înşişi de răul care le-a otrăvit conştient şi voit fiinţa. Apoi, trebuie ca cineva să facă primul pas şi primul gest, nu-i așa? Da, dar paşii se pot face şi concomitent, din ambele sensuri. Cum s-ar numi, oare, în puţine cuvinte, această bucurie, rezultantă a iertării reciproce? Regăsire a sinelui celui creat de Dumnezeu? De ce nu? Ne sperie dificultatea acestui demers? N-ar trebui, pentru că începutul îl poate face o propoziție foarte simplă, care e, de fapt, echivalentul unui pas spre celălalt: Iartă-mă!

Fiecare ştim cui s-o adresăm, de la cine s-o aşteptăm și de ce. Totul e să fie spusă cu adevărată dragoste şi din inimă: „Iertaţi-mă, cei cărora v-am greşit! Şi eu v-am iertat pe toţi cei care, cândva, îmi veţi fi greşit mie”. Şi să mai ştii, aproapele meu cel de pretutindeni, că, oricare ar fi pricina sfâşierii dintre noi şi ceilalţi, care ne vor fi greşit sau cărora noi le-am greşit, nimic nu va întrece iubirea şi puterea de iertare a lui Dumnezeu. Pentru că El este chiar Iubire! Ce imn mai minunat se va fi închinat vreodată acestui sentiment de iubire, iubirea de aproapele, decât cel pe care ni l-a lăsat ca pe un testament Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: „Şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 2-8).

Citeşte mai multe despre:   Canonul cel Mare  -   iertare  -   Postul Mare