Geografia responsabilității fără frontiere

Dreptul Iov este unul dintre cei care se smerea înaintea Dom­nului cerân­du-și iertare și pentru greșelile pe care le vor fi făcut copiii și familia sa. Căci ne spune Sfânta Scriptură: „Feciorii lui se duceau unul la altul şi făceau ospeţe în casele lor, fiecare la ziua lui, şi trimiteau să cheme pe surorile lor ca să mănânce şi să bea cu ei./ Şi apoi, când isprăveau zilele petrecerii lor, Iov chema şi sfinţea pe feciorii săi şi se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numărul lor al tuturor, căci Iov zicea: «Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu». Şi aşa făcea Iov mereu” (Iov1, 4-5).

Observăm aici două chestiuni importante. Iov aducea jertfe de iertare pentru fiii săi, de fiecare dată când aceștia își serbau onomastica sau aveau vreo petrecere. Știa că la astfel de evenimente se bea, se joacă, ochii se ademenesc ușor, inima se rănește de frumusețe străină. Ca tată, se simțea responsabil și se temea să nu vină asupra copiilor pedeapsa lui Dumnezeu. Se gândea că fiii săi poate s-au întinat, l-au supărat pe Dumnezeu și își cerea el iertare în numele lor, aducând jertfe. Pe de altă parte, aducea jertfă nu pentru toți ca pentru un grup indistinct, ci pentru fiecare separat – „după numărul lor al tuturor” (Iov 1, 5).

Câte un bănuț pentru păcatele altora

Aceeași credință că pentru fiecare trebuie adus un dar aparte o regăsim și în Cartea a doua a Macabeilor. Într-o bătălie cu generalul seleucid Gorgias, soldată cu numeroși morți, iese învingător Iuda Macabeul, căpetenia iudeilor. Venind însă vremea să înmormânteze pe ostași, Iuda „a aflat sub hainele fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei (...) Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint, a trimis în Ierusalim să se aducă jertfă pentru păcat” (II Macabei 12, 40, 43). Pilduitoare poate fi și pentru noi evlavia lui Iuda care a dăruit Templului un bănuț pentru fiecare nume spre pomenire, nu un bănuț pentru toți. La fel cum și Iov aducea jertfe după numărul fiilor săi, nu o singură jertfă generală.

Totuși, deși îi deosebea pe fiii săi după număr, păcatele lor și le asuma și el ca și când ar fi fost cu toții părtași la ele. Noi însă adesea ne amăgim că responsabilitatea noastră este numai pentru păcatele proprii, nu și pentru cele ale soțului, soției, copiilor ș.a.m.d. Ceea ce nu este întocmai adevărat, pentru că multe dintre păcate se fac împreună. Avorturile sunt și cu consimțământul soțului, sau la presiunile lui, alcoolismul poate fi stimulat de un partener vicios, comportamentul agresiv al partenerului poate fi potențat de un fel provocator și enervant de a fi al celuilalt, copiii greșesc fiind duși la deznădejde de părinți etc. În aproape toate căderile unui membru al familiei noastre suntem și noi vinovați în proporții pe care numai Dumnezeu le poate ști.

Pedeapsă pentru fiii nesăbuiți

Ne amintim cum a certat Domnul pe preotul Eli care nu a știut să mustre purtările fiilor săi decât din gură, nu și prin fapte. Poporul îl înștiința că fiii lui, Hofni și Fineas, care erau și ei preoți, se îmbătau, făceau desfrânare, mâncau din jertfele nesfințite cu prietenii lor, smintind oamenii. Arhiereul Eli putea să îi oprească de la slujire, să le ia preoția, să îi închidă ca judecător, dar, cu toate acestea, el se mărginește la o simplă muștru­luială: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi de la tot poporul Domnului?” (I Regi2, 23). Drept care, Dumnezeu îl ceartă prin gura copilului Samuel: „Pentru ce tu ţii mai mult la fiii tăi decât la Mine, îngrăşându-i pe ei cu toată pârga poporului Meu Israel?” (I Regi 2, 29). Iar urmarea va fi o pedeapsă cumplită pentru acești fii nevrednici și tatăl lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur comenta edificator această întâmplare: „Pentru că Eli i-a sfătuit, dar nu cum trebuia, i-a predat pe fiii săi vrăjmașilor și au căzut în luptă, pe câmpul de bătaie. El însuși, nesuportând să audă vestea morții lor, a căzut, și-a zdrobit spinarea și a murit (I Regi 4, 17). Vezi că pe drept am spus că părinții pot fi ucigașii copiilor lor atunci când nu se poartă cu destulă severitate cu ei, sunt prea nepăsători și nu le cer respectul cuvenit, după voia lui Dumnezeu. Așa a devenit Eli ucigaș de copii. Chiar dacă dușmanii i-au sfârtecat, totuși el rămâne vinovat pentru moartea lor, pentru că i-a îndepărtat, prin nepăsarea și neglijența lui, de ajutorul lui Dumnezeu și i-a oferit goi și pustii celor care voiau să-i ucidă. Așa au pierit și ei și odată cu ei a pierit și el” (în Părinți, copii și creșterea lor, Editura Panaghia, fără loc, 2009, pp. 38-39).

Rugăciune de iertare

De asemenea, Tobit - un alt personaj vechi-testamentar - avea conștiința păcatului colectiv și se ruga astfel: „Adu-ți aminte de mine și caută spre mine și nu mă pedepsi pentru păcatele mele și ale părinților mei. Căci noi am păcătuit înaintea Ta!” (Tobit 3, 3). Cei trei tineri, Anania, Azaria și Misael, sunt păziți de îngerul Domnului ca să nu ardă în cuptorul în care i-au aruncat caldeii, pentru smerenia de a lua asupra lor, nevinovați fiind, păcatele strămoșilor lor: „Că în adevăr și cu dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre:/ Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine (....) suntem umiliți astăzi, în tot pământul, pentru păcatele noastre” (Cântarea celor trei tineri 1, 4-5, 13).

Această rugăciune de iertare însoțită de jertfă, nu doar pentru păcatele personale, ci și pentru cele ale familiei, rudeniilor și nea­mului nostru, reflectă „preoția împărătească” (I Petru 2,9), nu sacramentală, a fiecărui om. Să fim rugători și mijlocitori pentru lumea întreagă este misiunea noastră esențială. Ne regăsim și noi în conștiința lui Iov, a lui Tobit sau a celor trei tineri, când ne oferim astfel în rugăciune „pe noi înșine și creația înapoi lui Dumnezeu, ca recunoștință pentru că El ne-a dat-o, pentru că doar omului i-a dat Dumnezeu abilitatea și responsabilitatea să se roage. În timp ce mijlocim pentru întreaga creație și nevoile ei, ne împărtășim de preoția cerească veșnică a lui Iisus Hristos, unind mijlocirile noastre cu cele pe care El le oferă Tatălui” (Preot Michael Keiser, Îndrumător de viață duhovnicească pentru începător, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, p. 69).

Păcatele noastre nu se despart de păcatele celorlalți ca țările prin granițe bine stabilite și atent păzite. Ele sunt plasate într-o geografie spirituală fără frontiere. De aceea, Sfinții Părinți, însu­flați de duhul dragostei creștine, au luat asupra lor și greșelile altora, iar Domnul Iisus Hristos a ridicat pe umerii Săi ghemul de plumb al tuturor păcatelor lumii. Să renunțăm să ne dăm pe noi înșine și unul altuia celui rău, ci mai bine să ne dăm pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă rugăciunile Bisericii! Ca toți să fim una, după cum Domnul Hristos cu Tatăl și cu Duhul Sfânt una sunt (Ioan 17, 22).