Greutatea puterii

Sfaturile din Pateric au o adresabilitate mult mai largă decât cercul destul de restrâns al monahilor, care, de altfel, au fost grupul din care s-a născut Patericul, iar de-a lungul vremii au fost și cititorii lui cei mai asidui. Avva Orsisios, spre exemplu, este un bătrân înțelept, despre care nu știm mai nimic în afara celor două gânduri mai ample care ni s-au păstrat. Primul dintre ele privește raportarea la putere și la responsabilitatea de a-i conduce pe ceilalți. Bătrânul spunea: „O cărămidă nearsă, așezată la temelia unei case, aproape de râu, nu rezistă nici o zi, dar, dacă e arsă, se face la fel ca piatra. La fel, un om cu simțire trupească, unul care nu s-a ars ca Iosif în frica de Dumnezeu, se sfărâmă de îndată ce ajunge conducător. Aceștia au multe ispite, căci trăiesc între oameni. De aceea, e bine ca omul care-și cunoaște măsura să fugă de greutatea puterii. Cei tari în credință sunt de neclintit. […] Noi, la fel, cunoscându-ne măsura, să continuăm lupta spirituală. Abia așa vom putea scăpa de judecata lui Dumnezeu”.

Părinții deșertului nu sunt niciodată previzibili, apoftegmele care ne-au rămas de la ei arată multă inteligență și înțelegere. Contrar simțului comun, Avva Orsisios aseamănă un conducător nu cu o piesă aflată în vârful unui edificiu, ci cu o cărămidă așezată la temelie. Cel care conduce nu își așază în piept un blazon pentru care să fie apreciat, ci este cel care ține în picioare comunitatea pe care o conduce. Pe el stă greutatea care îl poate zdrobi în orice clipă, dacă nu este „cărămidă arsă”. Prăbușirea lui nu este singulară, ci presupune năruirea întregii comunități.

De fapt, imaginea conducătorului, a celui care are puterea, pe care o propune Avva Orsisios, este aceea a piramidei inversate, despre care vorbește în mai multe rânduri arhim. Sofronie Saharov. Cu cât cineva devine mai mare între oameni și înaintea lui Dumnezeu, cu atât se adâncește mai mult în smerenie, cu atât susține povara mai multora.

Primul pericol al celui care își asumă „greutatea puterii” fără să fie pregătit este cu privire la sine. Se năruiește îndată zdrobit sub greutate. Iar lucrul acesta se petrece pentru că are încă „simțire trupească”. Adică nu a reușit să depășească egoismul funciar, privirea întoarsă mereu înspre sine. Calea pe care o propune bătrânul nostru este frica de Dumnezeu. Aceasta este ca un cuptor care te transformă din lut friabil în cărămida cea mai tare. Să conduci înseamnă să trăiești în mijlocul unor fricțiuni permanente, care te pot dărâma ușor. Ispitele se amplifică acolo. Dar nu este de ajuns să știi că greutatea responsabilității stă pe spatele celui care conduce. Trebuie, în plus, să îți cunoști măsura. Iar măsura putem să ne-o cunoaștem doar în lupta spirituală, în efortul cotidian de a birui ispitele, de a păstra dragostea de Dumnezeu nealterată. Din smerenia de aici se naște discernământul. Vederea clară a propriei măsuri. Abia în clipa în care ai limpezimea aceasta poți să primești poveri mari. Până atunci rămâne permanent avertismentul: „Fugi de greutatea puterii”. Este singura cale de a „scăpa” de judecata lui Dumnezeu.