Hristos şi epocile istoriei

În ciuda speculaţiilor făcute de tot felul de „mitologi“, cum ar fi W. B. Smith, A. Drews, J. M. Robertson, E. Dujardin etc., creştinismul a fost şi rămâne o religie istorică, în sensul că a apărut într-un moment precis al istoriei, iar întemeierea credinţei creştine se fundamentează pe o persoană, cea a lui Iisus, a cărui istoricitate nu poate fi pusă nicidecum la îndoială. Aşa cum subliniază Oscar Cullmann în lucrarea sa, Hristos şi Timpul, începând cu secolul al V-lea, iar apoi, mai sistematic, după secolul al XVIII-lea, asistăm la eşalonarea şi numărarea anilor pornind de la un punct central, respectiv naşterea lui Hristos. Din acest punct ne întoarcem, la infinit, în trecut (anul 1, 2, 3, 100, 1000, 2000 î.d.Hr.), dar şi progresăm, la infinit, spre viitor (anul 1, 2, 3, 1000, 2000 d.Hr.). Istoria lumii este ordonată în acest fel în funcţie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, care se constituie în punctul final al întregii perioade anterioare şi, totodată, în punctul de pornire al întregii perioade noi şi ulterioare.

Lumea, o suită infinită de cercuri

O atare concepţie despre timp, împărtăşită de creştinism, contrastează evident cu cea adoptată de către greci şi de către spiritele formate de cultura elenistă. Pentru elenism, derularea timpului este ciclică, nu rectilinie. Prin urmare, devenirea cosmică în întregime, ca şi durata lumii noastre de generare şi degenerare, se dezvoltă în cerc sau conform unei succesiuni indefinite de cercuri pe parcursul cărora aceeaşi realitate se face, se desface, se reface conform unei legi şi unor alternative imuabile.

Anumiţi gânditori pitagoreici, stoici, platonicieni ai sfârşitului Antichităţii susţin că, în interiorul fiecăruia dintre aceste cicluri de durată, eoni sau evuri, se reproduc, de fapt, aceleaşi situaţii care s-au produs deja în ciclurile anterioare şi se vor produce din nou în ciclurile următoare, la infinit. Dintr-o atare perspectivă, nu se poate vorbi la propriu despre un început şi un sfârşit al lumii; mişcată dintotdeauna într-o suită infinită de cercuri, lumea este veşnică: orice idee despre creaţia sau sfârşitul universului este de neconceput. Derularea timpului nu poate fi reprezentată printr-o linie dreaptă, limitată la începutul şi sfârşitul ei de un eveniment iniţial şi de un eveniment ultim.

Aşa cum observa Aristotel, în punctul rotaţiei cercului în care ne aflăm noi, am putea afirma că, din punct de vedere temporal, suntem posteriori războiului Troiei (cca. 1250-1230 î.d.Hr.); cu toate acestea, cercul continuă să se rotească, aşa încât el va aduce din nou, după noi, acelaşi război al Troiei, determinându-ne să recunoaştem, la fel de bine, că suntem anteriori acestui război. În concluzie, nu există anterioritate şi posterioritate cronologică absolută, iar pentru că totul se repetă şi se conservă identic, problema noutăţii în istorie nu se pune.

Istoria împărţită în două

Incapacitatea spiritului elen de a formula o autentică filosofie a istoriei este uşor explicabilă. Pentru filosoful grec nu există un eveniment unic, întâmplat o dată pentru totdeauna, care să se constituie într-un reper indispensabil şi să-i permită să orienteze într-un sens unic cursul istoriei - în acest caz ireversibil. În acest context, este suficient să amintim de interpretarea pe care o dau mitului filosofi ai Antichităţii târzii, precum Plotin, Proclus, împăratul Iulian Apostatul etc. În viziunea lor, mitul nu este altceva decât o expresie înşelătoare sau pur şi simplu comodă, convenţională şi simbolică a atemporalului. Este o fabulă, o „istorisire“, nu un lucru ce ţine de istorie. Într-un mod discursiv şi conform unor diviziuni cu aparenţă temporală, mitul exprimă, în fond, o simultaneitate ontologică, simulând o geneză, o devenire, acolo unde, în realitate, nu există decât eternitate; e acelaşi lucru ca şi în cazul timpului, care transformă în succesiune şi multiplicitate ceea ce, în lumea transcendentă, înseamnă totalitate şi unitate.

O viziune cu totul diferită asupra timpului, o teologie şi nu doar o filosofie a istoriei, iată ce ne oferă creştinismul. Spre deosebire de elenism, creştinismul se fundamentează pe o revelaţie istorică, apărută în cursul istoriei, marcată de nenumărate evenimente istorice. Spre deosebire de elenism, creştinii concep lumea ca fiind creată în timp şi trebuind să se termine în timp, aşa cum reiese din cărţile Facerea şi Apocalipsa. Iar acest univers creat şi unic, care a început şi se va sfârşi în timp, este o lume finită, limitată la cele două extremităţi ale istoriei sale. Nu este nici veşnic, nici infinit în durata lui şi nu se va repeta niciodată. E plasat doar în timp şi se va împlini în cadrul acestuia.

Pentru a constitui o filosofie a istoriei, elenismul avea, deci, nevoie de dispunerea unui centru absolut sau a unor puncte fixe de referinţă în funcţie de care să ordoneze cursul timpului. Creştinismul a reuşit acest lucru tocmai pentru faptul că posedă un reper central precum venirea lui Iisus Hristos. Acest eveniment împarte istoria în două perioade pe care le leagă una de cealaltă: o perioadă antecedentă, inaugurată de creaţie şi căderea în păcat, orientată spre Parusie, după care, o perioadă ulterioară, care va culmina cu a doua venire a lui Hristos în slavă, însemnând restabilire şi împlinire.

Fiecare om îşi „joacă destinul“ o singură dată

Nu e mai puţin adevărat că, în anumite perioade ale istoriei, au existat şi printre creştini adepţi ai ciclicităţii timpului. Dacă Origen (secolul al III-lea) a căzut pradă acestei învăţături, acest lucru s-a petrecut sub influenţa neoplatonismului, iar în cazul lui Siger din Brabant (secolul al XIII-lea) a fost vorba de influenţa lui Averroes şi a aristotelismului. Oricum, dincolo de toate acestea, opoziţia dintre timpul linear al creştinismului şi timpul ciclic al elenismului reiese cel mai limpede din capitolele X-XX din cartea a XII-a din Cetatea lui Dumnezeu a Fericitului Augustin. Faţă de „ciclicitatea timpului“ (circuitus temporum), faţă de „cercurile false“ (falsi circuli), Fericitul Augustin oferă „calea dreaptă“ (via recta), care este Iisus Hristos; faţă de repetarea elenistă, teologul creştin oferă acea „noutate“ (novitas) creştină, nicicând repetată, nicicând repetabilă. În viziunea creştinismului primelor veacuri, timpul are un sens deoarece are o semnificaţie pentru mântuirea întregii omeniri şi a fiecărui om în parte. Ceea ce se mântuieşte aici nu este, ca în elenism şi gnosticism, doar acel nous, eul atemporal şi predispus să se reîncarneze pe parcursul mai multor cicluri de metempsihoze, ci un individ unic în trupul ca şi în sufletul său. Fiecare om îşi „joacă destinul“ o singură dată, pentru totdeauna, în timpul vieţii care i-a fost dată în prezent şi care nu se va mai repeta niciodată. Ajuns în timp cu trupul şi cu sufletul, el va învia cu trupul şi cu sufletul la sfârşitul timpului.