„I-a dăruit Lui nume, care es­te mai presus de orice nume”

În paginile Sfintei Scripturi se face foarte des referirea la pute­rea lui Dumnezeu. Sfân­tul Apostol Petru îşi începe pre­dica de la Cincizecime cu a­ces­te cuvinte: „Pe Iisus Na­za­ri­nea­nul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe ca­re le-a făcut prin El Dum­nezeu în mijlocul vostru, precum voi ştiţi” (Fapte 2, 22). Vin­de­­cările, în­vierile, tămă­duirile şi exorci­ză­rile săvârşite de Mân­tuitorul Hris­tos sunt în acelaşi timp: ac­te de putere (gr. dinamis), sem­ne (gr. semeion) şi minuni (gr. te­ras sau tauma) sau lucrări (gr. ergon). Dintre toate de­nu­mi­­rile ne vom referi numai la ter­menul dinamis care poate fi tra­dus prin putere, tărie, forță sau abilitate. În cele mai multe ca­zuri, atunci când este folosit de au­torii biblici, dinamis se refe­ră direct la lucră­rile lui Dum­nezeu. Puterea este o preroga­ti­­vă absolută a dum­­nezeirii, iar Sfân­ta Scrip­tură doreşte să ne a­rate clar că omul trebuie să se ra­porteze la Dumnezeu ca la „Sin­gurul Pu­ternic” şi „Sin­gu­rul Stăpânitor”. Dinamis are o sem­nificaţie mul­tiplă în Sfânta Scrip­tură. Atunci când este în le­­gătură cu Dum­nezeu, dina­mis de­sem­nează: o putere care se re­gă­seşte într-o Persoană divi­nă prin natura acesteia şi este o­ferită (pusă îna­inte) de a­ceas­tă Persoană pentru a fi folosită de altcineva: puterea de a să­vâr­şi minuni, puterea venită din sfin­ţenie, capabilă să să­vâr­şeas­că lucrări dumnezeieşti. Ar­han­ghe­lul Gavriil îi spune lui Zaharia că Botezătorul Ioan „va merge înaintea Lui (Hris­tos) cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc. 1, 17), referindu-se la ha­rul profetic al pruncului. A­pos­tolii sunt întrebaţi de căpe­te­­niile şi cărturarii iudeilor: „Cu ce putere sau în al cui nu­me aţi făcut voi aceasta?” (Fapte 4, 7). Apostolul Pavel spune că Îm­părăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20). Puterea lui Dum­nezeu se descoperă în oamenii ne­putincioşi: „Şi avem comoara a­ceasta în vase de lut, ca să se în­­vedereze că puterea co­vâr­şi­toa­re este a lui Dumnezeu şi nu de la noi” (II Cor. 4, 7). Cu­vin­te­le Mântuitorului nu transmi­teau numai învăţătura dumnezeiască, ci şi puterea dumnezeiască: „Şi frică li s-a făcut tu­turor şi spuneau unii către al­ţii, zicând: Ce este acest cuvânt? Că porunceşte duhurilor ne­curate, cu stăpânire şi cu pu­te­re, şi ele ies” (Lc. 4, 36). Pu­te­rea dumnezeiască este trans­mi­­să şi oamenilor: „Şi chemân­du-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stă­pâ­ni­re peste toţi demonii şi să vin­dece bolile” (Lc. 9, 1). Ne­cu­noaş­terea puterii lui Dum­nezeu duce la rătăcire de la cre­dinţă (Mt. 22, 29). Puterea lui Dumnezeu izvorăşte din Per­soanele dumnezeieşti spre oa­meni, pe care îi vindecă, îi sfin­ţeşte, îi consacră, îi restabi­leşte în starea de normalitate, îi readuce la viaţă (Mc. 5, 30; Lc. 5, 17; 6, 19; Mt. 24, 30). Pu­te­rea dumnezeiască este iz­vo­rul şi baza puterii şi autorităţii lu­meşti care nu se pot întemeia în sine, ci îşi găsesc legiti­mi­­tatea şi menirea atunci când ex­primă puterea unică a lui Dum­nezeu. Cum este posibil ca omul să exprime în viaţa lui şi în lume puterea lui Dumnezeu? Răs­punsul poate fi aflat din cu­vin­­tele Sfântului Apostol Pavel, ca­re zice despre Mântui­to­rul Hris­tos că „S-a deşertat (golit) pe Sine, chip de rob luând, fă­cân­du-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascul­tă­tor făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Fl. 2, 7-8). Pentru a exprima puterea lui Dumnezeu omul trebuie să se lepede de puterea sa, să se go­lească aşa cum se varsă con­ţi­nutul unui vas, în care, mai a­poi, Dumnezeu să toarne din ale Sale. Imaginea omului ca un vas care trebuie să fie plinit de Dumnezeu exprimă depen­den­­ţa făpturii create de Crea­to­rul său, dar şi că, într-un mod ne­­greşit, Dumnezeu nu va ră­mâ­ne dator omului, nu va lăsa va­sul gol, ci-l va umple cu apa vie, cu harul Său astfel ca nu­me­l­e Lui să fie prea­înălţat. De ace­ea, Pavel, după ce pome­neş­te de golirea şi smerenia Mân­tu­itorului, aminteşte şi de răs­pla­ta lui Dumnezeu: „Pentru ace­ea, Dumnezeu L-a prea­înăl­ţat, şi I-a dăruit Lui nume, care es­te mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot ge­nun­­chiul să se plece, al celor ce­reşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fl. 2, 9-10).

În societatea actuală vedem că se caută tot timpul legitimarea prin putere. Conducătorii oamenilor caută să stăpânească peste popoare prin putere, și semnele manifestării acesteia sunt uneori decadende, pentru că degenerează în dictatură, sau într-un alt soi de regim opresiv. Oamenii caută să se emancipeze de sub tutela celor care vor să îi stăpânească prin manifestarea unei puteri opresive, iar această luptă se petrece în toată istoria umană. Recurgerea la Sfânta Scrip­tură ne arată că singurul Puternic și Stăpânitor este Dumnezeu, iar autoritatea Lui este veș­nică. În spațiul acestei autorități a lui Dumnezeu omul își găsește libertatea interioară și emanciparea de sistemele exterioare asfixiante ale manifestării puterii omenești opresive. Puterea lui Dumnezeu este darul libertății față de patimi și față de moarte, și de aici decurg optimismul și dorința de viață care caracterizează ethosul Bisericii. Puterea lui Dumnezeu și suveranitatea Lui absolută sunt garanția că în orice sistem social ar trăi omul, el își poate regăsi propria lui libertate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Deci, dacă a Lui este Împărăția, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească și cu care să împartă stăpânirea. Când spune: A ta este Împă­ră­ția, Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotrivește, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Că și diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora li s-a luat cinstea și au fost izgoniți. De altfel, diavolul n-ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva până ce nu i-a îngăduit Domnul. (...) Și puterea. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Împărat ca Acesta, Care poate săvârși, și prin tine, cu ușurință totul. Și slava în veci. Amin. Dumnezeu nu te scapă numai de necazurile care vin peste tine, dar poate să te facă și slăvit, și strălucitor. După cum puterea Lui e multă, tot așa și slava Lui e nespusă; toate ale Lui sunt fără de hotar și fără de sfârșit” (Omilii la Matei, omilia XIX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești [1994], vol. 23, pp. 255-256).