Disputele în jurul putinţelor de re-prezentare a icoanei dovedesc adâncile semnificaţii pe care le implică pentru ansamblul unui model spiritual şi cultural, ca să nu menţionăm radicalele implicaţii teologice. Extrem de provocator pentru demersul filosofic este felul în care icoana îşi are modalitatea sa de a prezenta adevărul despre proto-tipul său: semnifică adevărul fără a-l epuiza, în felul în care este o exprimare dinamică a asemănării fără de asemănare. Icoana îşi dezvăluie însemnătatea sa esenţială, aceea de chemare la relaţie personală, la experimentarea inefabilului deschiderii persoanei în ek-stasis către Persoana sau persoanele (sfinţii) zugrăvite. Icoana nu rămâne pentru bizantini în sfera esteticului, deşi iconoclasmul propunea o asemenea accepţie, ci depăşeşte chiar şi modalitatea conceptuală de înţelegere a adevărului, către contemplare.
O atitudine contemplativă în faţa reprezentării iconice, ce înseamnă mai degrabă o experienţă participativă supra-raţională. A privi o icoană înseamnă, în înţeles bizantin, a deschide neîncetat o relaţie participativă, un ek-stasis ce nu poate fi descris nici în categoriile esteticului, deşi le cuprinde, nici în cele ale raţiunii, ci în ceea ce poartă numele de
contemplaţie, în sensul de experiere a în-făţişării prin simţuri şi minte, dar dincolo de simţuri şi minte, a persoanei.
.jpg)
