Ieșirea din frică

Viața ascetică, spirituală, este adesea descrisă prin metafore militare. De la Sfântul Apostol Pavel, trecând pe la Sfântul Nicodim Aghioritul și până în zilele noastre, viața duhovnicească este prezentată în termenii unei lupte. Avva Serapion zicea: „După cum soldații împăratului, stând drepți, nu pot privi nici în dreapta, nici în stânga, tot așa și omul, dacă stă drept în fața lui Dumnezeu și privește înainte, cu teamă, în fiecare ceas, nu se sperie de dușman.”

Sfântul Sofronie Saharov este în același duh în clipa în care îi scrie lui David Balfour: „În războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce ataca, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea să fie îm­pușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea ca mântuirea și viața lor să fie doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.”

Viața ascetică este o permanentă confruntare cu patimile și cu nepu­tințele din noi înșine. Ascetul tră­iește într-o continuă tensiune cu sinele, asumată conștient. Iar între toate luptele pe care le are de purtat, un loc deosebit de important îl ocupă frica (mai ales în formele ei contemporane, angoasa și anxietatea).

Mecanismul fricii este cel mai bine ilustrat în episodul biblic al umblării pe mare. Nu întâmplător viața cu tulburările ei este descrisă metaforic ca o mare învolburată. Unul dintre irmoasele cunoscute de la slujba Înmormântării se folo­sește tocmai de această imagine: „Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viața mea, mult‑milostive.” Hristos, care se apropie pe marea dezlănțuită de corabia Apostolilor amenințați de furtună, reprezintă cu claritate situația creștinilor în lume. Și Petru, când vine la Iisus, călcând peste valuri, reușește să rămână deasupra doar cât privește țintă spre El. În clipa în care privirea lui se abate în lături și vede pericolele din jur, mintea lui cedează sub presiunea fricii și începe să se scufunde (Matei 14, 30).

La fel stau lucrurile și în viața spirituală. Câtă vreme creștinul reușește să stea cu mintea ațintită la Domnul și să nu își fixeze atenția asupra pericolelor posibile care îl înconjoară, poate călca ușor pe dea­supra lor, fără să se scufunde în frică. Dacă, dimpotrivă, cedează în fața minții care îl alertează disperată neîncetat și își desface privirea de la Dumnezeu, frica îl înghite ca un abis.

De aceea, Avva Serapion zice să fim asemenea soldaților care privesc la împărat, pentru că doar în felul acesta putem scăpa neafectați de frica zdrobitoare.