Ieșirea din logica lumii

Avva Silvan este pustnicul total, pentru care plecarea în deșert a însemnat, în același timp, și părăsirea logicii lumii.

„Povesteau despre avva Silvan că, într-o zi, ucenicul Zaharia a ieșit fără el, i-a luat pe frați, a mutat gardul de la grădină și l-au făcut mai mare. Aflând bătrânul, și-a luat cojocelul, a ieșit afară și le-a zis fraților: Rugați-vă pentru mine. Văzându-l ei, au căzut la picioarele sale și l-au întrebat: Ce-i cu tine, avva? El le-a zis: Nu intru în chilie și scot cojocul de pe mine până nu mutați gardul la locul lui. Ei au mutat iarăși gardul și l-au făcut cum era înainte. Abia atunci bătrânul s-a întors la chilia lui”.

Omul este o ființă fragilă, așezată într-o lume ostilă, care îl poate zdrobi în orice clipă. Frica și nesi­guranța fac parte din experiențele cotidiene. De aici se naște dorința de stăpânire, cu multiplele ei forme. Avariția, dar și nevoia de putere asupra celorlalți au aceeași rădăcină. Sunt toate forme de extensie a sinelui, care, în cele din urmă, ne creează impresia că vom putea rezista în fața morții. Toate acestea nu sunt decât iluzii, dar e foarte greu să ne păzim de ele.

Monahismul este o formă totală de rebeliune în fața morții și a tentaculelor ei care ne țin în sclavie toată viața. De aceea călugării nu doar că au părăsit cetatea, dar au schimbat radical modul de gândire, au intrat în altă logică, prin metanoia răscolitoare. Modificarea adâncă a vieții de zi cu zi, cu toate habitudinile ei, este un proces de lungă durată, cu eșecuri și reveniri, în care esențială este călăuzirea.

Apoftegma despre avva Silvan ni-l arată pe bătrân semnalând fraților ca au părăsit calea și au reintrat, poate fără să sesizeze, în logica lumii; logica avariției, a căutării asigurărilor felurite. Din aventurieri curajoși ai spiritului, monahii din comunitatea bătrânului Silvan erau pe punctul de a deveni fermieri, legați de greutatea pământului. Și tocmai în acest moment intervine protestul ascetului. Vehement, fără explicații, cu hotărâre, avva decide să men­țină frații pe calea îngustă a încrederii în Dumnezeu, Care Își hrănește fiii la vreme potrivită.

Intervenția avvei Silvan nu a avut nevoie de explicații și nici de justificări, ceea ce arată gravitatea pericolului pe care l-a intuit. În lumea duhovnicească, de cele mai multe ori, ceea ce contează cel mai mult nu este actul în sine, cât universul interior care l-a generat. În acest caz înțelegem că în spatele banalei extinderi a grădinii se ascundea pierderea încrederii în Dumnezeu și, implicit, abandonul căii monahale pe care și-o asumaseră.