Ignoranţa, barbaria zilelor noastre

Studiile asupra istoriei Imperiului Bizantin, sau Imperiului Roman de Răsărit cum a mai fost numit în scrierile mai vechi sau mai noi, au identificat o temă de importanţă fundamentală pentru a urmări evoluţia formaţiunii statale de mai sus în contextul geo-politic al unui întreg mileniu dominat şi impregnat de ideea bizantină. Această temă este diplomaţia, exprimată concret în atitudinea împăratului şi a patriarhului constantinopolitan faţă de partenerii sau duşmanii imperiului creştin şi determinată de analiza precisă a avantajelor sau dezavantajelor pe care le-ar fi adus neglijarea rolului respectivei diplomaţii.

Un prilej cu totul special în care Bizanţul recurgea la diplomaţie era acela în care graniţele respectivei structuri statale erau ameninţate din exterior, cel mai adesea de barbari migratori, atraşi de măreţia oraşului de la poalele Bosforului, reală, dar şi îmbogăţită substanţial de legendele numeroase care circulau în diferitele provincii ale imperiului. Bizanţul făcea uz de diplomaţie, încercând să câştige o confruntare sau să îşi impună punctul de vedere eficient în faţa străinilor printr-o non-violenţă mai eficientă uneori decât cea mai susţinută campanie militară. Barbarii erau invitaţi în capitala Constantinopol, unde li se pregătea un protocol special, care avea scopul de a impresiona atât de mult vizitatorii neobişnuiţi cu civilizaţia, încât aceştia să resimtă şi să se teamă de forţa imperiului mai înainte de a debuta un conflict propriu-zis. Printre momentele prevăzute în program, un loc cu totul special era dedicat participării împăratului cu toată pompa curţii căreia i se alăturau barbarii la slujba din catedrală, oficiată cu fast chiar de întâistătătorul scaunului constantinopolitan, îmbrăcat în veşminte liturgice. Imaginaţi-vă ce efect putea să aibă întreaga scenă asupra unuia care în urmă cu puţine zile îşi ducea viaţa nomadă prin corturi, bucurându-se de vânatul momentan, căruia probabil îi reţinea şi blana pentru îmbrăcăminte. Ei bine, de cele mai multe ori barbarii erau atât de impresionaţi, încât proxima reacţie a acestora era aceea de a cere împăratului favoarea de a fi recunoscuţi ca aliaţi, iar nu ca duşmani.

De atunci şi până acum, efectul rânduielii bizantine asupra contemporanilor a cunoscut nuanţe diferite, unii, mulţi, înţelegând realitatea liturgică a Bisericii, iar alţii neînţelegând-o şi acuzând fastul Bisericii, fundamentat teologic de secole şi nu o inovaţie de tranziţie, de propria ignoranţă. Numai că, spre deosebire de barbarii veacurilor bizantine, acuzatorii de astăzi se pot interesa mult mai uşor de adevărul fastului liturgic. Că nu o fac, dar totuşi trâmbiţează ignoranţa, demonstrează că barbaria încă e actuală. Aşa cum actuală este şi disponibilitatea introducerii lor în civilizaţie.