Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Împărăția Lui nu e din lumea aceasta
Puține dintre poveștile Patericului sunt explicite. Ba mai mult, chiar și în acele momente, au deschideri și tainice ascunderi. Mereu este necesară hermeneutica, adesea te trezești pus în fața unor mari întrebări, trebuie să iei o poziție sau alta. Regula generală care îi pune în mișcare pe părinți este dragostea, dar formele pe care le îmbracă sunt multe și de o varietate copleșitoare.
La avva Pimen se găsesc două povestiri care îl au în centru pe guvernatorul locului. Prima dată acesta a vrut să îl vadă pe monah și s-a gândit să îi forțeze mâna. L-a întemnițat pe nepotul călugărului și s-a arătat gata să îl elibereze dacă Pimen va veni să îl vadă. Călugărul a refuzat, chiar la rugămintea disperată a surorii sale, mama copilului. Atunci guvernatorul a dat un pas în spate și s-a oferit să îl elibereze pe copil dacă Pimen i-o va cere. Iar pustnicul i-a trimis vorbă: „Caută ce spun legile și dacă băiatul este vrednic de moarte, să moară, iar dacă nu, fă ce vrei”. Până în ultima clipă, avva Pimen refuză să se supună presiunii nedrepte, venită din partea celui care reprezenta puterea seculară și care se folosea de toate pârghiile pe care le avea la îndemână pentru a-l îndupleca pe bătrân. Părinții deșertului se arată uneori gata să se supună cerințelor celorlalți, chiar împotriva lor înșiși. De această dată în joc intră și funcțiile simbolice pe care le au. Între Pimen și guvernator se dă încă o dată, lupta dintre puterea lumească și autoritatea duhovnicească. Monahul refuză să facă vreun hatâr capriciilor guvernatorului. Între ei sunt două lumi, pe care dreptatea le împacă, iar relația dintre cele două lumi redevine clară.
Puțin mai complicate sunt lucrurile în momentul în care avva Pimen este rugat de săteni să intervină pentru eliberarea unui întemnițat. De această dată nu mai avem nici un indiciu despre nevinovăția omului. Și totuși, Pimen nu refuză să solicite eliberarea. Deja raportul cu puterea devenise altul. Pimen mergea acolo fără vreo autoritate, mergea smerit, gata să primească umilința. Oamenilor le zice: „Lăsați-mă trei zile și am să merg”. Iar în timpul acesta s-a rugat: „Doamne, nu-mi da harul acesta, altfel nu mă vor lăsa niciodată în pace”. S-a dus apoi să îl roage pe guvernator: „Acesta i-a zis: «Cum, vii să te rogi pentru un tâlhar?»”. Iar Pimen s-a bucurat că nu i-a fost aprobată cererea.
De ce oare se roagă Pimen să nu primească harul de a-l elibera pe cel închis, dar totuși merge? Cred că în momentul în care ar fi refuzat radical să se ducă și să ceară îndurare și-ar fi făcut voia lui pur și simplu. În momentul în care i se cere (dar nu de pe poziția de forță de pe care o făcuse guvernatorul), se duce. În același timp însă pune înaintea Domnului gândul său. Se arată disponibil pentru a primi orice răspuns din mâinile lui Dumnezeu. Pentru Pimen, ierarhia valorilor este clară. Știe bine că poate fi mai de folos oamenilor de la distanță, mai mult decât de aproape. Rugăciunea lui trece dincolo de locurile în care ar putea ajunge influența lui lumească. Pentru a se putea ruga cu adevărat trebuie să iasă din furtuna lumii și a dorințelor haotice.
Ascultă cererea sătenilor, își pune inima înaintea lui Dumnezeu, se smerește în fața guvernatorului și când acesta îl admonestează se bucură. Împărăția Domnului nu e din lumea aceasta.