Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Împlinind testamentul sihastrului
Călătorul grăbit sau pelerinul rugător, odată ajuns în zona Mănăstirii Neamţ, rămâne mişcat de frumuseţea locului şi de liniştea pustiului, ocrotit ca de nişte aripi de codrii veşnic verzi din preajmă. Tăcerea locului este uneori întreruptă de autovehicule sau de uneltele meşterilor truditori din zonă.
Uluit până întru adâncuri priveşti cu nesaţ la minunăţiile creaţiei lui Dumnezeu. Aşa au făcut, înainte de noi, călugării cei sfinţi, care s-au logodit cu Cerul în trăire şi au trecut prin lume fără zgomot, risipire şi ură.
Părintele Andrei a iubit în chip deosebit statornicia
După ce-am primit binecuvântare de la Preacurata Fecioară zugrăvită în vechea icoană a Neamţului, ne continuăm drumul pe marginea pârâului care-i poartă numele mănăstirii şi înaintăm în inima codrilor, către Muntele Rusu, martor şi el, asemenea altora din jur, al nevoinţelor cuvioşilor de altădată, dar şi a celor din zilele noastre. Ne-am opri la fiecare pas să rămânem locului, să facem, ca şi apostolii, odinioară, mai multe colibe, să ne depărtăm de cele trecătoare şi să înţelegem că trebuie să preţuim cu folos vremea vieţii noastre. Am vrea ca drumul să meargă mai departe, să ne bucurăm de taina locului ca într-o poveste.
Pe neaşteptate am lăsat în urmă şapte kilometri care ne despart de Lavra Neamţului şi am ajuns la Schitul Icoana, într-o poiană scăldată de soare şi adiată de trecerea peste pietre a unui pârâiaş cristalin. Înlăuntrul schitului se împleteşte rugăciunea cu munca. Slujbele se ţin odată cu lăsarea întunericului, ca un îndemn la priveghere, pentru ca nu cumva să ne cuprindă întunericul faptelor neroditoare. În zori, monahii se roagă din nou, începând ziua cu doxologii pentru Stăpânul a toate şi cu pomenirea binefăcătorilor vii şi adormiţi ai Schitului. Cu haine modeste, tăcuţi, murmurând rugăciuni şi păzindu-şi mintea în lucrare duhovnicească, cei câţiva vieţuitori de la Schitul Icoana muncesc cât e ziua de lungă. Cel mai vârstnic între ei este părintele protosinghel Andrei Pascaru, ostenitor la schit încă din anul 1968. Dintre toţi monahii care s-au perindat în acest loc, Andrei Pascaru a fost singurul care s-a legat sufleteşte de protosinghelul Vasian Iosub, întâiul egumen şi ctitor al schitului. Printre virtuţile creştineşti, în general, şi monahiceşti, în special, părintele Andrei Pascaru a iubit în chip deosebit statornicia. Asemenea unei stânci în furtună, a rămas pe loc, înfruntând ispite, mâhniri, încercări şi altele asemenea acestora. L-a apărat oarecum părintele Vasian, dar mai mult l-a ocrotit Stăpâna acestui loc, Fecioara îmbrăcată în lumină, care poartă grijă mereu de cei care o cinstesc şi iubesc podoaba Casei lui Dumnezeu.
Părinte şi ucenic
În anii uceniciei părintelui Andrei, oameni cu misiuni precise urmăreau mănăstirile şi schiturile, mai ales la Icoana, în vecinătatea căreia se instalase, peste noapte, în pământul Mănăstirii Neamţ, o reşedinţă a familiei aflată la putere. Strict urmăriţi şi ameninţaţi, fraţii începători nu s-au putut aciua la Icoana. Părintele Andrei a rezistat furtunii din anii aceia. Nu ştiu exact ce formulă s-a găsit, dar părintele Andrei a reuşit să-l secondeze pe părintele Vasian în greaua sa misiune. N-a fost uşor. Cerinţele erau mari, personalul puţin, truda multă, aş putea spune chiar istovitoare. Părintele Andrei a rămas în umbră, deoparte, cum îi stă bine unui monah. Când puterile părintelui Vasian au slăbit, l-a recomandat pe ucenicul său la slujirea preoţească. Ucenicul a învăţat tainele preoţiei de la duhovnicul său, slujind împreună şapte ani. O cifră plină de semnificaţii. Multe lucruri îi va fi spus bătrânul în acest răstimp, iar când a tăcut, ucenicul a învăţat din tăcerea lui. Nu l-a supărat cu nimic. Nu i-a călcat cuvântul. Nu i-a ascuns ceva. Îi cerea sfat. Nu lua hotărâri singur. Era armonie adevărată între ei.
Un călugăr înţelept din Mănăstirea Neamţ, trecut între timp la Domnul, mi-a spus odată că bătrânul sihastru Vasian l-a chemat într-una din zilele de pe urmă ale vieţii pământeşti la patul de suferinţă pe ucenicul său iubit, Andrei. I-a spus multe, cum nu auzise acesta niciodată. Se zice că i-a lăsat şi o mică comoară, moştenită din alte vremuri. Poate e doar o poveste. Un lucru este însă cert: bătrânul i-a lăsat un testament de împlinit. Se străduise mult să construiască o biserică de piatră. Împotrivirile au fost prea mari şi n-a izbutit, dar l-a încurajat pe ucenic că vor veni vremuri mai bune decât cele pe care le înfruntase el.
Protosinghelul Vasian s-a dus dincolo mângâiat, punându-şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi în truda ucenicului. Au trecut câţiva ani, şi visul bătrânului s-a împlinit. Ucenicul credincios a pus umărul cu mai multă dăruire şi a înălţat frumoasă biserică, cum n-a fost alta pe valea Muntelui Rusu, zidită din piatră de râu, acoperită cu tablă de cupru şi a îmbrăcat-o în veşmânt luminos de pictură şi mobilier sculptat măiestrit.
Pentru credincioşia cu care l-a slujit pe părintele Vasian, Dumnezeu i-a trimis şi lui un ucenic ascultător, care a ostenit mult împreună cu învăţătorul său la ridicarea bisericii. Părintele Calinic Proca a făcut ca istoria uceniciei să se repete aproape identic. Învăţând toate după exemplul părintelui Vasian, protosinghelul Andrei şi-a pregătit în pridvorul bisericii un loc de odihnă, aidoma celui din gangul clopotniţei de alături, de unde aşteaptă glasul trâmbiţei din ziua Parusiei protosinghelul Vasian Iosub.
Fericiţi sunt oamenii care caută numai spre cer!
Drumul meu a dus adeseori către Schitul Icoana. Doream să mă închin în biserică şi la mormintele monahilor. Mai întotdeauna l-am găsit pe părintele Andrei cu haină de lucru, trudind ca un ascultător de rând în grădină, pe şantier ori în gospodărie. În toţi aceşti ani barba lui bălaie a albit. Anii au trecut frumos, cu folos şi cu multă înţelepciune. După ce-a împlinit testamentul duhovnicului şi egumenului său, s-a retras, din smerenie, de la conducerea schitului, lăsând locul liber ucenicului mai tânăr, Calinic. Din ziua aceea a rămas acelaşi călugăr ascultător.
Nelipsit de la slujbe şi rânduielile monahiceşti, de la obligaţiile obştii, muncitor, harnic, discret şi modest, părintele Andrei potriveşte în fiecare seară şi dimineaţă lumina candelei, ca să rămână nestinsă pe jertfelnicul sfântului altar.
Pe deasupra este şi un iscusit duhovnic. Oameni mari şi mici, cu poziţii înalte şi obişnuite, îl caută pentru sfat şi mărturisire. Unii au schimbat epitrahilul părintelui Vasian cu al părintelui Andrei şi rămân credincioşi locului în care se scrie o frumoasă pagină de istorie a Bisericii. L-am întrebat uneori amănunte legate de Schitul Icoana şi de cei 40 de ani petrecuţi aici. Răspunsurile au fost simple, scurte. Omul m-a impresionat. N-a reţinut lucruri trecătoare, nefolositoare.
Fericiţi sunt oamenii care caută numai spre cer! Fericiţi sunt cei care nu se amestecă cu grijile acestei lumi, cu informaţii, nume, vorbe, păreri şi discuţii inutile.
Fericiţi sunt cei care sălăşluiesc în locuri tihnite, adumbrite de darurile Duhului Sfânt, printre care se numără şi Schitul Icoana Nouă din vecinătatea Mănăstirii Neamţ.