Întâlnirea cu Părinţii Bisericii

Într-o conferinţă ţinută la King’s College din Londra, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Ioannis Zizioulas, referitor la problema teologiei patristice în lumea modernă, sublinia următorul aspect: „Astăzi nu putem fi creştini cu adevărat dacă nu ne lăsăm călăuziţi de Sfinţii Părinţi. În acestă situaţie, trebuie să interpretăm în mod creator ceea ce au spus timpului nostru Sfinţii Părinţi. Avem, deci, nevoie de o libertate creatoare. Sunt sigur că Sfinţilor Părinţi nu le-ar plăcea ca noi să repetăm ceea ce au spus ei, aşa cum fac unii şcolari. Ei doresc ca noi să creăm. Şi exact aceasta au făcut ei înşişi cu generaţiile de dinaintea lor.“ Prin urmare, teologia Bisericii Ortodoxe, dincolo de fundamental ei biblic, are un solid fundament patristic. De aceea, apropierea de Părinţii Bisericii, înţelegerea lor autentică şi continuitatea cu Părinţii Bisericii rămân decisive pentru creştinismul oricărei epoci. Dovada este dată şi de faptul că la Congresul Internaţional al Teologilor Ortodocşi de la Atena din anul 1936, George Florovsky trasa liniile directive ale programului teologic sub imperativul: „Înapoi la Părinţii Bisericii!“ Căteva explicaţii sunt necesare referitoare la acest imperativ, căci întoarcerea la Părinţii Bisericii nu este una „nostalgică“, mimetică sau repetitivă. Întoarcerea la Sfinţii Părinţi presupune nu o evadare refugitivă într-un trecut ce a apus de secole. Biserica Ortodoxă nu i-a abandonat în trecutul istoric pe Părinţi, nu i-a transformat în piese de muzeu. Sfinţii Părinţi sunt vii şi eficienţi în Biserică, sunt contemporani cu noi. Să te întorci la cineva care este cu tine dintotdeauna înseamnă mai mult să-l faci pe acela mai prezent în viaţa ta, să-l evidenţiezi în contextul tău de viaţă, să-ţi asumi „cugetul“ lui.

Întoarcerea creatoare la Părinţi înseamnă recuperarea „cugetului sau duhului acestora“, a manierei lor de a teologhisi şi prin prisma aceasta putem vorbi de o interpretare creatoare a lor. Apropierea de un Părinte al Bisericii cu garanţia înţelegerii lui nu este un proces speculativ de acrobaţie intelectuală. Citindu-i pe Părinţii Bisericii nu trebuie să îi copiem sau să le repetăm pur şi simplu cuvintele, în mod mecanic. Cu Părinţii Bisericii este nevoie să iniţiem un dialog prin rugăciune, să cerem de la Dumnezeu şi de la ei acest dialog, să reacţionăm la mesajul lor şi să ne împărtăşim de el. Textele Sfinţilor Părinţi trebuie deschise şi lăsate să vorbească pentru fiecare om în parte.

Teologia şi mesajul Părinţilor se adresează omului întreg şi nu doar raţiunii discursive. Intrarea în cugetul sau în duhul unui Părinte se face prin identitatea aceleaşi experienţe duhovniceşti cu acest purtător harismatic, iar această identitate se face eclesial şi presupune împărtăşirea din aceeaşi realitate dumnezeiască din care Sfântul Părinte s-a cuminecat, anume Duhul lui Dumnezeu. Asumarea Sfinţilor Părinţi într-un mod creator nu este rezultatul exclusiv al muncii de bibliotecă, al memorării şi repetării textelor acestora când nevoia ar cere-o. Aceasta ar duce inevitabil la un „fundamentalism patristic“.

Ni-i asumăm pe Sfinţii Părinţi când ne aşezăm pe drumul ascezei pe care şi ei s-au aşezat cândva în dorinţa lor de a se sălăşlui în cugetul înaintaşilor lor şi când pe acest drum le cerem ajutorul prin rugăciuni. Este grăitoare în acest sens mărturia unui teolog român care arată că părintele Stăniloae a reuşit o excepţională traducere a Sfinţilor Părinţi tocmai pentru că a iniţiat cu ei dialogul rugăciunii, le-a cerut ajutorul prin rugăciune, intrând astfel în cugetul lor. Numai aşa este cineva în continuitate cu Evanghelia şi cu Sfinţii Părinţi. Personal - spune Placide Deseille - am cunoscut trei teologi ortodocşi care se numără printre cei mai mari ai epocii actuale: Vladimir Lossky, pr. Popovici şi Dumitru Stăniloae. Erau, într-adevăr, din aceeaşi rasă cu Părinţii Bisericii. Concepţia lor teologică rămânea cea a Sfinţilor Părinţi. Toţi trei aveau o viaţă duhovnicească şi luminoasă.“