Întâlnirea dintre budism şi creştinism

Unul dintre promotorii dialogului dintre cele două mari religii universale, creştinismul şi budismul, savantul japonez D. T. Suzuki (1870-1966), consemna în anul 1957, în binecunoscuta sa lucrare „Calea apuseană şi cea orientală“ (vezi Der westliche und der östliche Weg. Essays über christliche und buddhistische Mystic, Frankfurt a. M., 1988, p. 121), faptul că, în principal, linia de demarcaţie între budism şi creştinism constă „în imaginea lui Iisus cel răstignit“. În percepţia sa, Hristos cel răstignit nu e altceva decât o „imagine sadică“, corelată cu învăţătura creştină, spune el, centrată foarte tare pe „eul“ personal. Întrucât în budism este respinsă ideea existenţei unui „sine“, conform propriei teorii a „non-eului“ (anatta), afirmă Suzuki mai departe, „nu este nevoie de crucificare, nu trebuie să urmeze nici o ucidere a trupului, putem fi scutiţi de imaginea îngrozitoare a Celui răstignit la marginea drumului“ (Ibidem, p. 127; cf. G. Mensching, Der offene Tempel. Die Weltreligionen im Gespräch miteinander, Stuttgart, 1974, p. 170 sq.; B. Philips (ed.), The Essentials of Zen Buddhism, London, 1963, p. 345).

În accepţiunea lui Suzuki, imaginea lui Hristos stând vertical pe cruce contrastează profund cu un Buddha murind întins şi cu un chip senin (cf. V. von Mangoldt, Buddha lächelt - Maria weint. Die zwei Weisen des Heils, München-Planegg, 1958). El percepe crucea, prin urmare, ca pe o formă absolut negativă de exprimare a creştinismului în dialogul cu celelalte religii (cf. D. T. Suzuki, op. cit., p. 128).

Cu toate acestea, D. T. Suzuki, ca şi alţi gânditori şi filosofi budişti, se exprimă, nu de puţine ori, pozitiv la adresa creştinismului. Mai ales după ce a cunoscut destul de bine tradiţia mistică creştină, de pildă, dar în principal pe aceea a lui Meister Eckhart, Suzuki afirmă, nici mai mult, nici mai puţin: „Totdeauna când descopăr asemenea convergenţe, ajung tot mai mult la convingerea că, în fond, experienţele religioase creştine nu se deosebesc de cele budiste“ (D. T. Suzuki, op. cit., p. 17).

La rândul său, filosoful japonez de la Kyoto, Keiji Nishitani, încearcă şi el să interpreteze învăţătura budistă despre „adevăratul sine“ din perspectiva mistico-apofatică creştină a unirii cu Dumnezeu. Instrumentarul utilizat de el este acelaşi cu cel al lui Suzuki: mistica eckhartiană, influenţată la rândul ei de mistica creştină răsăriteană. Desigur, Nishitani preia şi reinterpretează mistica lui Eckhart în funcţie de percepţiile sale ca filosof budist. Pe el îl interesează, între altele, în primul rând, cum face Eckhart distincţia între Dumnezeu, pe de o parte, şi „Dumnezeire“, „fiinţa“ lui Dumnezeu, numită de el şi „Nimic-ul absolut“, pe de altă parte (vezi A. M. Haas, Seinsspekulation und Geschöpflichkeit in der Mystik Meister Eckharts, în: W. Strolz (Hrsg.), Sein und Nichts in der abendländischen Mystik, Freiburg i. Br., 1985, pp. 33-59). Nishitani este de părere că „unirea cu Dumnezeu“ despre care vorbeşte Meister Eckhart trebuie înţeleasă în sensul de a „fi una cu Dumnezeu“ (unum esse cum Deo), ca un fel de „autoidentitate“ a sufletului, care să fie percepută ca fiind „autoidentică cu autoidentitatea lui Dumnezeu“ (K. Nishitani, Was ist Religion?, Frankfurt a. M., 1982, pp. 120-121).

Dincolo de oricare alte speculaţii care pot fi făcute, un lucru rămâne cert, şi anume că tot mai multă lume din spaţiul cultural creştin este interesată să cunoască şi să studieze budismul decât invers. Chiar dacă de la distanţă există un dezechilibru în dialogul între cele două religii, profesorul Horst Georg Pöhlmann de la Universitatea din Osnabrück are perfectă dreptate: „Buddha îi fascinează mai mult pe creştini decât Hristos pe budişti“ (Horst Georg Pöhlmann, Begegnung mit dem Buddhismus. Dialoge, Erfahrungen und Grundsatzüberlegungen. Ein Beitrag zum interreligiösen Gespräch, Frankfurt a. M., 1998, p. 164).

Fireşte, în această privinţă, răspunsurile care să încerce să explice această stare de fapt pot fi, în primul rând, multiple, iar apoi mai mult sau mai puţin concludente. Ele pot fi grupate din perspectiva secularizării omului de azi, dar, în acelaşi timp, a necesităţii sale de a se exprima religios într-un fel sau altul ca homo religiosus; pe de altă parte, dorinţa şi năzuinţa omului modern după ceva nou, exotic, pot oferi explicaţii cel puţin parţial din acest punct de vedere.

Întorcându-ne în trecutul mai îndepărtat al întâlnirii celor două religii, ne confruntăm cu o istorie de multe ori nebuloasă sau chiar confuză. Oricum, budismul are o istorie mai veche cu câteva secole decât cea a creştinismului. Faptul că în toată această perioadă au existat contacte între Occident şi Orient este absolut sigur. Alexandru cel Mare a ajuns încă din secolul al IV-lea î. Hr. până în India; foarte probabil, în acea perioadă existau budişti în Alexandria Egiptului. Clement Alexandrinul aminteşte de Buddha în lucrarea sa Stromate (I, 71, 6); după cum tot la fel, foarte de timpuriu, creştinii nestorieni au făcut misiune în India şi China.

Speculaţii privind faptul că Iisus ar fi petrecut mulţi ani în India şi chiar că ar fi fost înmormântat acolo nu au absolut nici un fel de temei. Ele ţin, mai degrabă, de domeniul ezoterismului, aşa cum demonstrează Günter Grönbold într-o carte care îşi propune şi reuşeşte să pună capăt „unei legende“ (G. Grönbold, Jesus in Indien. Das Ende einer Legende, München, 1985).

Următoarea întâlnire directă a celor două religii a avut loc în China şi Japonia, intermediari fiind misionarii iezuiţi, în secolul al XVI-lea (vezi J. Offermanns, Der lange Weg des Zen-Buddhismus nach Deutschland. Vom 16. Jahrhundert bis R. Otto, Lund, 2002, în special pp. 24-89).

Pentru început, budiştii au perceput creştinismul ca pe o desăvârşire a propriei lor religii (vezi Iso Kern, Buddhist Perception of Jesus and Christianity in the Early Buddhist-Christian Controversies in China during the 17th Century, în: P. Schm.-Leukel (Hg.), Buddhist Perceptions of Jesus. Papers of the Third Conference of the European Network of Buddhist-Christian Studies, St. Ottilien, 2001, p. 33).

Din păcate, succesul misiunii creştine în China a fost ulterior obstrucţionat din motive politice, dar nu numai. Un obstacol major în întâlnirea dintre creştinism şi budism l-a reprezentat, între multe altele, respingerea teoriei reîncarnării, învăţătura creştină despre existenţa unui suflet nemuritor, permisivitatea privind uciderea animalelor. În ceea ce-L priveşte pe Iisus Hristos, budiştii chinezi au reproşat creştinismului ideea că Acesta a trebuit să suporte pedeapsa cu moartea ca oricare alt infractor. De altfel, tocmai acest fapt a adus atingere conceptului budist chinez despre sfinţenie. Sfinţenia din spiritualitatea şi budismul chinez are, mai degrabă, o semnificaţie cosmică şi ciclică; şi nicidecum una istorică, unică, irepetabilă, valabilă până la sfârşitul veacurilor, prin Întruparea şi jertfa supremă a Logosului divin întrupat.