Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Intrarea în Veșnicie
Am trecut, zilele acestea pe la cimitirul de la țară. De copil, tot așa îl știu. S-a mai îngrășat și el, dar își păstrează chipul. Bunicii m-au privit din fotografia de pe crucea din piatră. Privirea lor m-a ars la suflet, așa cum o candelă își arde untdelemnul. Ochii le-au rămas blânzi, umezi și iertători. Crucea mătușii Floarea, plecată la vârsta de 20 de ani din lumea aceasta, nu mai are fotografie, dar privește în toate părțile: pe celălalt deal pâlpâie și acum casa părintească, ca o lumânare ce stă să se stingă. Acolo am crescut. Bunica ieșea în fiecare dimineață pe prispă, își făcea cruce și privea spre cimitir, spre Floarea ei. Din cimitir răsărea soarele. Razele lui îmbrăcau casa ca-ntr-un mormânt de lumină, de Înviere, aș vrea eu, acum!
Lângă ceea ce a fost odinioară gardul cimitirului de la țară, un om și-a făcut un bordei, în urmă cu ceva ani. Săpat în pământ, acoperit cu paie și frunze, în interior are un pat de crengi și o masă pe care se află un Ceaslov deschis și un urcior plin cu apă. Îmbietoare! Ușa, tot din crengi legate cu sârmă și cu ață de cânepă, nu este niciodată încuiată.
Omul trăiește acolo, singur și fericit, fugind de cei vii și vorbind cu cei morți, fără să le tulbure odihna. Primii îl mai supără câteodată, îl cred nebun, poate, nu-l înțeleg, sigur; cei din urmă, care sunt primii, de fapt, se bucură de o asemenea vecinătate. Nu-i fac nici un rău.
Bordeiul omului de lângă cimitirul de la țară seamănă mult cu un mormânt: fără betoane, gresie, mozaic; răsărit, însă, dintre pomi, liniște, miresme.
Când citesc o carte, o revistă, când privesc la TV, când mă rog, când mă bucur sau mă întristez, când greșesc sau nu greșesc, când merg cu mașina, gândul îmi zboară la omul din bordeiul de lângă cimitir. Frângea, în genunchi, niște vreascuri, să-și facă puțin foc la ușa bordeiului. I-am urat La mulți ani!, nu mi-a răspuns. M-a privit, îi simt și acum privirea, cu milă. Îi era milă de mine, de noi, cei intrați într-un an nou.
Așa l-am lăsat. Pe el, cel intrat de mult în Veșnicie.