Între depărtarea și apropierea de Creator

Dumnezeu l-a creat pe om liber și în virtutea acestei liber­tăți el își alege căile vieții. Și se întâmplă mai cu seamă în tinerețe, în acea perioadă în care i se pare că poate face multe, că totul ține de el, că în lumea văzută se decide viața lui, să treacă cu vederea faptul că cele ce se văd își au, în mod paradoxal, rădăcinile și legile undeva mai sus, într-o lume care nu se vede. Așa se face că, pe nesimțite, prin prisma actelor sale care par firești și îndrep­tățite, omul ajunge să se îndepărteze de Dumnezeu, adică de însăși rațiunea existenței sale. Iar aceasta generează la un moment dat, în calitate de efecte, conflictele și tulburarea din lumea văzută.

Unele consecințe ale acestei alienări pot fi simțite imediat, însă altele se văd mai ales în timp, uneori chiar spre finele unei epoci. Așa s-a întâmplat, de pildă, la finalul perioadei comuniste, când acumularea de ate­ism devenise atât de nesuferită, încât a provocat dezaprobarea întregii omeniri. Și de aceea nu este exclus să asistăm în viitorul apropiat la o atitudine similară față de neomarxismul și corectitudinea politică, dominante în epoca noastră. Mai ales că deja sunt semnale, din ce în ce mai sonore, că de mult s-a întrecut măsura bunului simț cu aceste ideologii. În acest sens vedem pe la noi și pe aiurea cum anumite structuri de putere ale lumii acesteia desfă­șoară cu sârg proiecte de cons­trucție a unei so­cietăți pe propriile forțe și cu propriile idei, fără recursul nici măcar simbolic la adevărul dumnezeiesc și care sfârșesc inevitabil în conflicte. Apoi întreaga societate se miră că lucrurile merg prost, că nu există unitate, ci dezbinare etc.
Însă neînțelegerile dintre oameni nu se estompează prin aplicarea vreunei filosofii politice sau economice care e contestată de o alta, ci numai într-o realitate care le depășește pe toate, o realitate neapărat personală care, potrivit tradiției creștine, poartă numele Iisus Hristos. În El doar sunt depășite toate deosebirile și conflictele, survin armonia și înțele­g­erea, după cum se spune: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Dar pentru a primi revelația creștină ar trebui ca omul contemporan să fie atins de har și să renunțe la propagarea înșe­lării cu privire la omul autonom, pentru simplul motiv că așa ceva nu există. Doar dacă posedă harul dumnezeiesc omul este om și poate vorbi despre vreun lucru ce are legătură cu omenia. Altfel e o făptură robită care nu se deo­sebește de animal, cel puțin așa ne-au transmis Sfinții Părinți. Și, din păcate, avanscena lumii ne prezintă zilnic doar latura negativă a acestui adevăr. Și totuși, nu poți să nu te miri de această situație degenerantă a lumii de azi, întrucât nu pricepi efortul în van al omenirii de atâta amar de vreme de a căuta soluții pentru problemele ei și de a o ignora cu totul pe cea propusă de 2.000 de ani. Oare nu-ți vine să crezi că soluția aceasta e nesocotită cu bună știință? Parcă toți îndeamnă la căutare oriunde, numai acolo unde deja s-a spus că există, nu. Și, desigur, noi facem aceasta în numele libertății! Numai că, la o privire mai atentă, a ignora adevărul unei tradiții viabile nici libertate, nici sinceritate nu mai e, ci de-a dreptul viclenie.

Așadar, cum ieșim, în cele din urmă, din impas? Înclin să cred că toți oamenii, fără excepție, sunt bine intenționați și singurul lucru care-i împiedică să afle soluția este doar faptul că unii nu pot deosebi cele două lumi și, în strânsă legătură cu aceasta, faptul că lucrurile se decid în lumea duhovnicească, care nu se vede. În acest sens îmi vine în minte o extraordinară mărturie a unor pelerini ce au mers în Muntele Athos, la Sfântul Paisie Aghioritul, ca să primească ajutorul lui în problemele pe care le aveau. Însă, spre surprinderea lor, Cuviosul lipsea de la chilie, iar la poarta acesteia se afla o notiță:
„Scrieţi ce doriţi şi aruncaţi însemnarea în cutie, şi vă voi ajuta mai mult cu rugăciunea decât cu multa vorbire, în felul acesta voi avea vreme să ajut mai mulţi îndureraţi. Aici am venit pentru rugăciune, nu ca să fac pe dascălul”.

Aceasta, însă, nu este o simplă vorbă de duh, ci o întreagă pedagogie dumnezeiască care ne arată că soluția problemelor noastre personale și sociale nu trebuie s-o căutăm doar în structurile lumii acesteia, ci mai ales în acel spațiu nepământesc unde este eficientă rugăciunea.