Înviază şi sufletul meu cel omorât cu păcatele…

Fiecare dintre noi concepe că orice lucru şi orice fiinţă creată au un sfârşit. Astăzi se vorbeşte chiar despre vârsta elementelor, adică despre durata atribuită fiecărui element chimic înainte de a se dezagrega. De asemenea, pe baza cercetărilor ştiinţifice se ştie de faptul că există o aşa-numită „planificare“ genetică a morţii fiecărei făpturi vii, însă înainte de a se fi cunoscut aceste amănunte, oamenii au constatat că nu există nimeni în lume care să poată „păcăli“ moartea. Epopeea lui Ghilgameş, scrisă în Orientul Mijlociu acum patru milenii, este un poem dedicat efemerităţii omului. Somnul este aici „fratele mai mic al morţii“, iar eroul biruit de acesta timp de şase zile şi şapte nopţi îşi constată neputinţa de a depăşi datul firii. Herodot scria despre strămoşii noştri daci că plângeau când se năştea un prunc şi râdeau la moartea cuiva, într-o viziune cu totul pesimistă a unei existenţe pline de necazuri: moartea revalorizată de aceştia însemna întoarcerea la zei. Altfel vedeau lucrurile evreii. După moarte, toţi se duceau în Sheol, tradus prin „casa morţilor“ sau „mormânt“. Abia după exilul babilonic iudeii au început să creadă că trupul este cel care se întoarce în pământ, în timp ce sufletul se duce la Dumnezeu, Care l-a dat (Ecl. 12, 7). O parte dintre ei credeau în învierea morţilor la sfârşitul vremurilor, aşa cum profeţise Iezechiel (37, 1-14) şi cum mărturisea Marta înaintea învierii fratelui său, Lazăr (In. 11, 24). Alţii, precum saducheii, nu credeau în înviere nicidecum (Mt. 22, 23).

Noutatea adusă de învăţătura lui Hristos nu este, aşadar, credinţa în învierea de la sfârşitul timpurilor. Însă acest aspect teologic devine cheia întregii învăţături creştine, fiind menţionat în penultimul articol al Crezului şi mai devreme de Apostolul Pavel, care le spune corintenilor că de nu cred în Înviere propovăduirea şi credinţa sunt zadarnice, aflându-se şi mai departe în păcatele care au rămas neşterse. Învierea lui Hristos din morţi este „începătură (a învierii) celor adormiţi“ (1 Cor. 15, 12-22). Omul este chipul Prototipului său, Dumnezeu, şi prin Botez, ca taină a morţii şi ridicării împreună cu Hristos, el se îndumnezeieşte şi aşteaptă după moarte acea înviere cu trupul transfigurat (1 Cor. 15, 44). Există însă un dublu aspect al învierii: cea trupească, la sfârşitul veacurilor spre judecată, respectiv cea duhovnicească, prin pocăinţă şi credinţa în Dumnezeu, aceasta având loc în timpul vieţii trupeşti şi făcându-l pe om cu adevărat viu, chiar dacă moare.

Condacul al doilea al Acatistului Mântuitorului aduce în atenţie tocmai aceste două feluri de înviere. Folosind artificiul literar al tipologiei, imnologul pune în paralelă pe tânărul văduvei din cetatea Nain cu sufletul celui care se pocăieşte: „Văzând, Doamne, pe văduva care plângea foarte şi, precum atunci, milostivindu-Te, ai înviat pe fiul ei, pe care îl ducea să-l îngroape, aşa înviază şi sufletul meu cel omorât cu păcatele, Iubitorule de oameni, şi Te milostiveşte spre mine, care-Ţi cânt Ţie: Aliluia!“

Evangheliile vorbesc despre trei persoane înviate de Hristos, anume fiica rabinului Iair (Mt. 9, 25 şi par.), fiul văduvei din Nain (Lc. 7, 14) şi Lazăr din Betania (In. 11, 43). Toţi trei erau încă prea tineri pentru a se întâlni cu ceea ce ne este „destinat“ tuturor, anume moartea. Diferenţa dintre Învierea Domnului şi aceşti trei înviaţi însă este aceea că Domnul, fiind Viaţa cea veşnică, Înviază „cu moartea pe moarte călcând“, iar cei trei au murit mai apoi şi aşteaptă asemenea tuturor învierea generală, la sfârşitul timpului. Ca şi tinerii care au înfruntat moartea prematur, sufletul omului este în mod repetat „omorât cu păcatele“, spune imnologul. Singura posibilitate ca el să învieze este aceea de a-L ruga pe Domnul să se milostivească spre noi şi să îi cântăm lui: „Aliluia“, adică „Lăudaţi pe Domnul“. Sufletul nu poate să trăiască decât atunci când se află în contact cu Sursa vieţii sale, care este Dumnezeu. Moartea îşi trage seva din păcat, despre care scria părintele Dumitru Stăniloae că „este o închidere a omului faţă de Dumnezeu (ca sursă infinită de putere), o voinţă de a nu mai ţine seama de El, de a uita de El; e o duşmănie faţă de El“ (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, 1997, p. 61). De aceea, doar omul pocăit este înviat în duh de Hristos şi, chiar dacă va muri cu trupul, acest eveniment nu mai constituie cea mai mare tragedie a umanităţii. Creştinul moare spre înviere şi ideea des vehiculată, aceea că fiecare om - bogat sau sărac - se află singur în faţa morţii, nu mai este valabilă.