Învierea şi renaşterea spirituală

Într-unul dintre cele mai condensate dialoguri consemnate în Sfintele Evanghelii, Mântuitorul îi explică unui învăţat evreu cum a moşteni viaţa veşnică înseamnă a te naşte din nou. Paradoxul acestor afirmaţii l-a bulversat pe doctul cărturar, neobişnuit cu logica divină a metanoiei sau a renaşterii neîncetate a spiritului.

Pentru creştini, Învierea Mântuitorului reprezintă nu doar un fundament al învierii viitoare a tuturor oamenilor, dar şi o garanţie a posibilităţii renaşterii spirituale a fiecăruia dintre noi, pe parcursul vieţii pământeşti. Învierea lui Hristos ne dă puterea şi imboldul de a ne înnoi şi reîmprospăta mereu felul de a fi, de fiecare dată mai în armonie cu viaţa şi învăţătura Mântuitorului. Iar tradiţia creştinismului răsăritean, de a folosi după sărbătoarea Învierii salutul „Hristos a înviat!“, poate fi interpretată ca un memento perpetuu al acestui mare dar oferit de Dumnezeu oamenilor.

Dacă pătrundem în sufletul spiritualităţii ortodoxe, vom găsi înainte de toate senzaţia vie a irumperii triumfătoare a vieţii eterne, a victoriei asupra morţii şi a infernului. Acesta este chiar suflul mesajului evanghelic oferit de bucuria pascală; „dacă Hristos nu a înviat, predica noastră, credinţa noastră este în van“. Această insistenţă apostolică este fundamentală. Linia de demarcaţie între oameni nu stă astăzi în credinţa în Dumnezeu, ci constă în departajarea celor ce cred în evenimentul real şi istoric al Învierii lui Hristos de cei care nu consideră acest eveniment decât un mit.

Învierea nu este miracolul reanimării unui cadavru, cum ar fi în cazul lui Lazăr, ci victoria definitivă a Duhului, în sensul cel mai tare de „nouă creatură“, îndumnezeită şi inaugurată de către Hristos. Misterul şi tăcerea care-l înconjoară, tulburarea resimţită de discipoli şi de Maria Magdalena, care nu-L recunosc imediat, pun în lumină o dimensiune divină a evenimentului, care face apel la credinţă, dincolo de orice constatare empirică şi de orice verificare de natura celei cerute de Toma. Acest eveniment este un „semn“, în sensul dat de Sfântul Ioan, un semn pe care omul este liber să-l recunoască sau a cărei semnificaţie o poate refuza. Trebuie să ne „schimbăm“ precum Maria Magdalena; ne trebuie străfulgerarea unei „conştiinţe euharistice“, ochiul inimii deschis şi luminat, precum cel al discipolilor de la Emmaus; sau „beţia sobră“ a apostolilor din ziua Rusaliilor, spaţiul iubirii pentru a recunoaşte Orientul scăldat în lumină.

Contemporani cu Învierea

Nu este vorba numai de o speranţă şi de o aşteptare. „Memorialul liturgic“ îşi „reaminteşte“ Patimile, Învierea şi, de asemenea, Parusia. Evenimentele se plasează în mod concomitent în istorie şi în eternitate, şi prin aceasta domină timpul. „Memorialul“ ne face contemporanii evenimentului comemorat. Învierea survenită acum două mii de ani este o prezenţă continuă astăzi, iar învierea noastră este implicată în ea. Rostind salutul pascal: „Hristos a înviat!“, ştim că suntem vii şi nu morţi, nici muribunzi.

Această mare fericire exprimată de Paşte impregnează toate formele vieţii Bisericii, căci victoria asupra morţii priveşte destinul fiecărui om şi al întregului univers. Ea exprimă bucuria divină a lui Hristos „ieşind din mormânt ca dintr-o cameră nupţială şi din infern ca dintr-un palat nupţial“. „Cerul să se bucure, pământul să se umple de-o mare bucurie, universul vizibil şi invizibil să sărbătorească această zi. Căci Hristos a înviat, bucurie eternă!“ - „Totul este cuprins de lumină, cerurile, pământul şi chiar şi infernul“ - „Să ne iluminăm de bucurie, să ne îmbrăţişăm şi să ne spunem fraţi!“. Şi celor care ne urăsc să le spunem: „Să ne iertăm unii pe alţii şi să cântăm: Hristos a înviat!“.

Credinţa sporeşte facultăţile noastre receptive şi descifrează învierea ca pe un fapt absolut, obiectiv, istoric, care revelă - conform Evangheliilor - corporalitatea slăvită a lui Hristos. Această corporalitate preschimbă închisoarea spaţiului şi a timpului într-o sărbătoare eternă a întâlnirii, în iubirea, care se dă şi se metamorfozează.

Sfântul Isaac Sirianul face, în calitate de maestru al ascezei, o fenomenologie a păcatului. În faţa lui Dumnezeu, păcatele nu sunt decât fire de praf, pentru că omului îi este dată căinţa. Unicul păcat, păcatul este acela „de a fi insensibil faţă de Cel înviat!“ Cât de emoţionantă este această profeţie, pentru că este adevărată! Lumina sa provine din secolul al VII-lea, desluşeşte mentalitatea de astăzi, mentalitate care, prin anticriştii militanţi ai ţărilor marxiste, refuză istoricitatea învierii.

Dar orice credincios este conştient de învierea sa, deja împlinită prin Cel înviat. De aceea, în secolul trecut, Serafim de Sarov adresa drept salut fiecărui vizitator următoarele cuvinte pline de viaţă: „Bucuria mea, Iisus a înviat!“

O schimbare radicală şi completă a economiei fiinţei umane

Evanghelia începe printr-un apel viguros la metanoia: „Căiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape“; mai exact spus: „schimbaţi-vă“, schimbaţi întreaga voastră fiinţă, corp, suflet şi spirit; căinţa, despre care este vorba, semnifică, în sensul cel mai tare al cuvântului, o schimbare radicală şi completă a întregii economii a fiinţei umane.

A patra Evanghelie vorbeşte în acelaşi sens de o a doua naştere. Cei doi termeni, metanoia şi naştere, accentuează metabolismul uman la hotarul lumii Duhului. Între un om botezat şi unul nebotezat se deschide un abis, distanţa infinită dintre două tipuri de naturi: pe de-o parte, decăzută, bolnavă şi, pe de cealaltă parte, recreată, reînsufleţită. Pentru a sublinia caracterul de absolută noutate al acestei idei, Părinţii folosesc exemplul miracolului nunţii din Cana, al schimbării apei în vin. Simbolismul acestui miracol determină convergenţa botezului şi a Euharistiei. De fapt, apa de botez are valoarea Sângelui lui Hristos, ne învaţă Nicolae Cabasila: „ea distruge o viaţă şi produce o alta“...; „părăsim astfel tunicile din piele pentru a îmbrăca mantoul regal“.

„Iată, toate lucrurile sunt noi“

Putem înţelege, astfel, în ce măsură viaţa spirituală produce încă de la început o ruptură. Ea nu este deloc o aceeaşi viaţă, căreia i s-ar adăuga slujbe, lecturi şi activităţi pioase; ea marchează în mod esenţial o ruptură, un reviriment şi, imediat după aceea, o luptă, o violenăa care asaltează cerurile şi ia în stăpânire împărăţia. Pe pragul acestei noi vieţi, răsună cuvântul Sfântului Pavel: „Iată, toate lucrurile sunt noi“.

Evanghelia menţionează puterea redutabilă a Prinţului acestei lumi; Sfântul Pavel Îl numeşte „Dumnezeul veacului acestuia“ (II Cor., 4, 4); ceea ce impune o ruptură radicală este puterea răului. Biserica a tratat dintotdeauna cu seriozitate ravagiile homicide ale răului, drept pentru care vechile rituri plasau exorcismul, însoţit de solemna renunţare la rău înaintea botezului. Cu faţa spre Apus, unde lumina zilei dispare, neofitul renunţă la trecutul plasat sub puterea forţelor tenebrelor; întorcându-se spre Răsărit, unde ziua îşi face apariţia, el îşi mărturiseşte credinţa şi primeşte iertarea. Acesta este un rezumat foarte dens al vieţii spirituale. Sacramentul îşi accentuează caracterul său progresiv, nesfârşit: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 9, 62). Orice oprire este o regresie. Caracterul totalitar al consacrării unui botezat îl plasează pe acesta în extrema tensiune a fiecărui moment; însă fidelitatea sa faţă de „marea vocaţie purificatoare“ a credinţei va rezista la încercarea timpului şi la asaltul tentaţiilor, căci Hristos va combate prin el, cu el. (Texte selectate din Paul Evdokimov, Înnoirea spirituală - studii de spiritualitate, Editura Pandora, Târgovişte, l997).