Invitatul săptămânii: Prin pocăinţă în Postul Mare

În zilele marelui Post al Paştilor sau al Păresimilor, sufletul creştinesc tresaltă de bucurie, pătruns de iubire şi nădejde în ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, simţind o anumită nevoie de a pune un nou început vieţii sale. La aceasta ne ajută Biserica prin propovăduirea ei, când ni se spune că trebuie în mod obligatoriu să ne apropiem de Dumnezeu cu smerenie, aruncând de la noi povara mândriei, aşa cum suntem învăţaţi în Duminica Vameşului şi a Fariseului, sau că trebuie "să ne revenim în fire", să ne întoarcem la casa Părintelui ceresc, cu pocăinţă, aşa cum ne arată pilda "fiului risipitor" şi reconsiderarea vieţii personale în perspectiva Judecăţii universale la Parusia Domnului, după cum ne îndeamnă Biserica în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, punând la temelia acestei vieţi dragostea faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Aceasta, deoarece fiecare om simte o necesitate profundă de a se primeni din punct de vedere duhovnicesc, care echivalează cu un fel de primăvară a sufletelor. Pentru această lucrare de primenire, Biserica ne ajută prin rugăciunile, imnele şi slujbele ei. Una dintre cântările acestei perioade este cea care sintetizează întreg zbuciumul sufletesc al credincioşilor, care poate fi potolit prin intrarea pe uşile pocăinţei. "Uşile pocăinţei, deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul întinat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale" (Mărire... Uşile pocăinţei...). În aceste câteva cuvinte este pusă în lumină nevoia omului de înnoire spirituală şi posibilitatea realizării acesteia prin mila iertătoare a lui Dumnezeu.

Intrarea prin uşile pocăinţei nu se poate petrece oricum, în orice stare negativă a omului faţă de valorile spirituale; dimpotrivă, aceasta trebuie să se întâmple într-o stare de deschidere a credinciosului către Dumnezeu, prin credinţă, care este nu numai un dar al lui Dumnezeu, pe care-l primim încă de la Botez, ci ea este şi o virtute, prin care omul face efortul interior de a se apropia de Dumnezeu, de a intra în legătură de comuniune cu El, de a simţi prezenţa şi lucrarea Lui în viaţa sa personală. La credinţă trebuie adăugată iubirea, care nu cade niciodată (cf. I Corinteni 13, 8). Iubirea deplină faţă de Dumnezeu aduce iertarea păcatelor, aşa cum spune Mântuitorul despre femeia păcătoasă: "Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit" (cf. Luca 7, 47). Prin iubire, credinciosul nu numai că se deschide lui Dumnezeu, ci el se uită pe sine pentru Dumnezeu, primeşte darul vieţii celei dumnezeieşti, pe care Dumnezeu îl împărtăşeşte Bisericii Sale, transformând-o într-un aşezământ al vindecării de păcate, al înnoirii şi al desăvârşirii. Având credinţă puternică în Dumnezeu, manifestând iubire faţă de El, omul căutător de viaţă nouă are motivaţia, dar şi puterea prin harul lui Dumnezeu de a împlini faptele cele bune, ca roade ale credinţei "lucrătoare prin iubire" (cf. Galateni 5, 6). În aceste fapte bune pe care le săvârşeşte, credinciosul simte o anumită dulceaţă duhovnicească, care-l ajută să se apropie şi mai mult de Dumnezeu, să-L iubească mai mult şi să-I împlinească voia Sa, ca pe un sens profund al vieţii sale. Aceste fapte bune sunt prezentate de Morala creştină ca fiind fapte ale îndurării trupeşti şi sufleteşti, adică fapte care au în vedere trupul şi sufletul curat al semenilor noştri (vezi în acest sens: Matei 25, 31-45). Căci "să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5, 20), cuvinte care subliniază importanţa faptelor bune ale milei sufleteşti. Întăriţi prin virtuţile credinţei şi ale iubirii şi săvârşind fapte bune, credincioşii Bisericii, ca ucenici ai lui Iisus Hristos, simt nevoia să-L mărturisească înaintea oamenilor, aşa cum îndeamnă Însuşi Domnul: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10, 32-33). Prin această lucrare de mărturisire, credincioşii săvârşesc un act de împlinire a voii lui Dumnezeu, dar, totodată, ei împlinesc şi o reală lucrare de propăşire a vieţii lor, atât din punct de vedere duhovnicesc, cât şi în plan social şi cultural. Viaţa creştină în ansamblul ei este o viaţă de mărturisire a bucuriei mântuirii prin Iisus Hristos, dar şi a păcii, a împăcării, a iertării, pe care cei credincioşi le trăiesc cu o intensitate deosebită. La toate acestea, mărturisitorii lui Hristos trebuie să adauge deprinderea rugăciunii, ca mijloc de dialog permanent cu Dumnezeu, transformând întreaga lor viaţă într-o rugăciune curată. Sf. Apostol Pavel îi îndemna pe cei din Tesalonic: "Rugaţi-vă neîncetat" (I Tesaloniceni 5, 17). Altfel spus, rugăciunea are puterea de a cuprinde întreaga existenţă a omului, înălţând-o la dimensiunea comuniunii cu Dumnezeul-Iubire şi cu întreaga creaţie. În felul acesta, făptura umană ajunge la o percepţie mai profundă a lucrurilor, sesizând fundamentul spiritual al lumii şi silindu-se să pătrundă cât mai bine relevanţa acestui fundament spiritual pentru viaţa sa în lume şi în perspectiva veşniciei.

Pregătit de Biserică pentru a intra în Postul Mare prin uşile pocăinţei, credinciosul se îndreaptă spre scaunul Spovedaniei, pentru ca viaţa sa să fie pătrunsă de darul Pocăinţei, nu numai ca virtute, ci şi ca Taină, prin puterea dată de Hristos Bisericii Sale, de a ierta, a vindeca, a împăca şi a înnoi mădularele sale prin puterea Duhului Său de viaţă dătător.

"Pregătit de Biserică pentru a intra în Postul Mare prin uşile pocăinţei, credinciosul se îndreaptă spre scaunul Spovedaniei, pentru ca viaţa sa să fie pătrunsă de darul Pocăinţei, nu numai ca virtute, ci şi ca Taină, prin puterea dată de Hristos Bisericii Sale, de a ierta, a vindeca, a împăca şi a înnoi mădularele sale prin puterea Duhului Său de viaţă dătător."